Vremea era perfectă pe vineri așa că am zis că nu ar fi rău să ne bucurăm de vară și de lumină și ne-am luat liber. Nu aveam nici un plan și nici un track desenat cum fac de obicei. Dar evident că n-am stat pe loc mai ales că sâmbătă și duminică vremea nu se arăta prea grozavă.
Gândul încă îmi stătea la zona înaltă așa că am dat o fugă în munții Cernei. Am ochit o variantă de urcare către cracul lui Plânger pe care aș fi vrut să o încerc. Nu mai urcasem pe aici și nu știam la ce să mă aștept.
Am lăsat mașina la bifurcația dinaintea lacului de acumulare și am pornit pe asfalt, am cotit la stânga iar mai apoi de la pod am urcat pe Târnicioara o bucată destul de lungă până spre capătul lui. Aici e un pod improvizat din niște traverse pe care se poate trece cu tractorul sau cu o mașină de teren. Evident și cu bicicleta așa așa că am început să urcăm. Am o poftă incredibilă de pedalat pe aici așa că am spor. Drumul nu e foarte abrupt și în stare bună așa că ne trezim destul de repede în golul alpin. E cred cea mai ușoară cale de a ajunge în golul alpin din toți Munții Cernei. M-aș fi așteptat să fie mult mai rău. Ieșim în zona numită Matica unde dăm de o stână. De aici continuăm pe crac în sus. Stau pe bicicletă o bună bucată dar nu-mi iasă până la capăt. Dar drumul era ciclabil.
De aici pentru vreo câteva sute de metri până sus în creastă trebuie mers pe lângă bicicletă pe curbă de nivel în ușoară urcare pentru că se merge pe o veche potecă ciobănească adâncită de ape. Gustăm afine și culegem și pentru ceai. Această față a Plângerului e extrem de frumoasă. Afinarii păreau plantați nu crescuți în mod natural.
În creastă dăm de urme de mistreț pentru că se pare că s-au înmulțit și își fac de cap în căutarea hranei. Unul din ciobani ne-a spus că a văzut o turmă de vreo 35.
Continuăm o bucată scurtă pe creastă și începem să coborâm. Dar nu înainte de un mic popas pe un picior de plai acolo unde stăteau la givan ciobanii de la 3 ciopoare. Unii dintre ei erau din partea opusă de la Baia de Aramă. Era un fel de variantă modernă a Mioriței. Cel puțin dacă e să vorbim de partea lirică de început a baladei.
Trecând pe sub Plânger și zărind turma de oi staționară evident că ne-a stat gândul la câini. Iar cum acolo erau adunați de la 3 turme numărul lor era pe măsură. Am scăpat ușor de câini cu ajutorul ciobanilor pentru că altfel ar fi fost greu de trecut. Unii dintre ei erau pur și simplu mult prea fioroși. Interesant e că din spusele lor nu neaparat cei mai fioroși era și cei mai răi.
Ne despărțim de ei pentru deliciul turei adică coborârea din creastă până jos la marginea pădurii. O aveam destul de proaspătă în minte de la tura pe Olanu. Pe aici mi-a plăcut și partea bolovănoasă pe lângă partea dreaptă ca-n palmă. Ajung repede jos și parcă cu un pic de regret că s-a terminat așa repede. La marginea pădurii era o stână așa că stăm la povești și aici cu Pătru din Rusca. Era păcat să ne grăbim înapoi pentru că era parcă prea frumos la marginea pădurii. Înfulecăm și din merinde iar apoi ne luăm rămas bun și după ce urcăm scurt începem să coborâm către capătul drumului forestier prin zona bolovănoasă. Soarele se juca în partea stângă printre frunze, crengi și copaci și proiecta culori blânde ce miroseau a toamnă.
Revenim în punctul de unde am deviat așa că aici micul circuit se încheie și urmează coborârea către baraj. La pod pentru a evita să mergem pe același traseu facem bucla completă a lacului printr-un ocol până la următorul pod de unde revenim la mașină. O tură cu puțin peste 50 de kilometri în care am descoperit o urcare extrem de abordabilă către creasta munților Cernei. Nu știu dacă vechea potecă de pe Ostreș e ciclabilă dar plănuiesc să merg să văd în ce stare e. Dacă nu e complet invadată de vegetație sunt convis că pe acolo o să fie o coborâre de pomină. N-am găsit pe nimeni să-mi spunpă în ce stare e pentru că pe acolo nu mai merge nimeni.
