Iată că am ajuns și primăvara în Munții Cernei. Toamna și iarna am umblat destul dar primăvara nu mai umblasem pe aici. Mașina am lăsat-o la magazinul din Frăsâncea și am început să urcăm încet spre creastă. Drumul forestier până la intrarea în pădure e destul de lung dar se urcă la răcoare pe lângă apă.
Urcarea până în golul alpin o facem pe un dum de TAF care era vizibil degradat față de ultima tură când am trecut pe acolo. Nu prea îmi explic cum am reușit să împingem bicicleta pe acolo până sus în creastă. Am prins această pădure în picioare în urmă cu câțiva ani. Aveam o senzație ciudată de nervozitate/neliniște pe toată această bucată. La finalul turei aveam să-mi dau seama și de motivul acestei senzații.
Soarele pișca puternic. Eu mă resimțeam după cele două ture de bicicletă din zilele premergăoare acestei ture. Dar era o oboseală dulce. Ajungem în creastă și ne oprim în șaua de dinainte de Vlașcu Mic pentru pauză de masă. Să tot stai și să privești Valea Cernei de aici. Cu greu ne urnim în sus cu gândul că de pe baza mică a trapezului perspectiva e chiar mai clară.
Sunt contrariat când văd un grup de 3 fete trecând pe lângă noi. Chiar mai mult decât contrariat. Pe aici n-am întâlnit niciodată pe nimeni. Aici era locul meu de joacă, grădina mea secretă. Îmi simțeam cumva intimitatea violată.
Ne oprim des să fotografiem. Am mai găsit brândușe acolo unde zăpada se topise cu puțin zile în urmă. Coloritul lor e minunat chiar dacă n-am avut parte de cele mai bune condiții de vizibilitate. Trecem de Zglivar și începem să coborâm. Hotărâm să ținem muchia și să încercăm să găsim o variantă de coborâre. De fiecare dată am coborât pe la stâna de sub creastă așa că m-am bucurat ca facem un fel de explorare.
Intrăm în pădure pe o bucată scurtă care se termină într-o mică poieniță cu brazi și o altă stână. Perspectiva spre Studena era fantastică de aici. Urmează o bucată de drum cu multe frunze pe jos și acolo realizez de ce aveam senzația de nervozitate pe muchia opusă la urcare. Lipseau frunezele. Copacii erau dispăruți din cauza defrișărilor și nu mai erau frunze pe jos. Solul era dezvelit și parcă suferea. Era ca un corp viu de pe care a fost sfâșiată pielea. Mi s-a părut ciudat să resimt această senzație. Totul părea mai normal, mai natural pe această bucată neatinsă de tăieri. Punctul culminant avea să urmeze atunci când ieșim din pădure în următoarea poiană.
E greu de descris senzația trăită în acea poiană. Nu-mi amintesc să fi văzut un “gazon englezesc” natural mai frumos decât acesta de aici. Era verde crud și moale ca un burete. N-am putut rezista și m-am așezat minute bune acolo. Poiana era înconjurată de pădure iar undeva în mijlocul ei trona un fag falnic ca un fel de paznic. Alți câțiva fagi erau picați și rupți în bucăți. Îmi venea să mă descalț și să merg desculț pe acolo. Culmea Poiana Înaltă dar și Pleașa și Vârful Țarcu peticit de zăpadă se învaluiau cu restul de muchii ce urcau spre Munții Cernei iar peretele Vlașcu-Zgilvar se vedea într-un mare fel de acolo. Mare păcat că au defrișat și au ciuntit prin tăierile din urmă cu câțiva ani acest loc.
Am plecat cu greu de acolo și am realizat că aceste poieni sunt o caracteristică a acestor munți la care nu m-am gândit până acum. Există pe traseul de urcare din Bogâltin spre Șaua Prislop, există pe acestă muchie aici(Șesu Frăsâncii), există la Pietrele Albe. A trebuit să trec și prin acestă poiană ca să realizez acest lucru.
La coborâre ne ținem de un drum forestier care speram să ne ducă cât mai direct spre punctul de start. Drumul a cotit stânga așa că încercăm o variantă pe o potecă care s-a terminat brusc deasupra unui perete vertical. Chiar dacă n-am coborât pe acolo acel loc era un punct de belvedere minunat. Am revenit, am reintrat pe drum cu gândul că vom ocoli un pic dar am avut noroc. Am dat de un alt drum forestier care, chiar dacă accidentat, ne-a scos fix la punctul de start.
Acolo ne-am oprit un pic la povestit generalități dar și despre toponimia locului cu vânzătorul de la magazin. Era un nene de 73 de ani care a lăsat de ceva vreme potecile și pădurile pe pălărie și baston. Se mira tare de tot când a auzit că taică-miu la 69 de ani încă are chef de plimbări lungi de 20 de kilometri în Munții Cernei. Poate că până la urmă viața îți dă cam cât îi ceri. Un lucru a rămas clar. O concluzie a fost clară: trebuie să revenim în acea poiană.
