Această legătură lipsea și trebuia clarificată. N-am făcut mulți kilometri cu bicicleta în acest început de sezon dar am încercat pe cât posibil să acopăr zone prin care n-am mai trecut. După atâția ani prin munții Banatului tot mai am parte de surprize. Chiar dacă merg destul de des e greu să acoperi toate drumurile și toate potecile.
Atunci când am parcurs tura cicatricelor am mers printr-o porțiune uluitoare care a lăsat răni adânci. Mă gândesc de multe ori la acea tură. A avut ceva special. În același timp atunci când am traversat de la Mehadica către Poiana Șară am lăsat o variantă care se continua pe vale în sus. Poate ar fi fost într-un fel bine să nu trec pentru că am rămas dezamăgit de cât de mult se taie pădurea. Erau 2 parcele mari în exploatare și drujbele turate la maxim. Un veritabil cimitir pe marginea drumului pe kilometri buni. Bucăți de pădure frumoasă încă în picioare lasă o stare de liniște iar zonele despădurite fac loc vegetației abundente. Dispar acel covor de frunze care persistă de la un an la altul. Partea bună e că prea mult nu prea au ce să mai taie. Au cam ajuns la rezervația izvoarele Nerei.
Drumul pănă în zona unde se exploata a fost în stare bună. În acea zonă s-a transformat într-un amestec de gheață și noroi iar mai apoi a apărut în zona înaltă stratul de zăpadă de vreun metru în anumite porțiuni. Asta și din cauza orientării nordice. Mi-a plăcut să împing prin zăpadă. Atunci când ajung în cel mai înalt punct recunosc locul din tura memorabilă. Verific track-ul GPS și eram fix în acel punct. Îmi venea să o iau în aceeași direcție ca atunci pentru a retrăi senzația. Dar ne-am ținut de plan. Am coborât în partea opusă dar nu înainte de sări cu bicicleta dintr-o parte în alta a drumului acoperit cu zăpadă. În anumite locuri zăpada se topea și avea o culoare albăstruie interesantă. Dacă mai pui la socoteală și brazii din acea zonă realizezi cam cât de frumos ar fi putut fi acest areal dacă pădurea ar fi rămas neatinsă.
Prima parte a coborârii către Pârvova e fenomenală. Pur și simplu îi dau cât pot de tare la vale în viteză până jos la intersecția cu drumul forestier Flămânda. Mai sunt câteva locuri(în special zona Elișag-Poneasca) pe care nu le cunosc dar care cred că le-aș putea lega într-o tură între Caransebeș și Anina prin zona submontană.
Ca să evităm asfaltul cu câțiva kilometri înaite de Pârvova cotim spre stânga și împingem abrupt vreun kilometru. Ajungem sus și luăm o pauză. Greu să pleci de acolo pentru că se văd pădurile Semenicului dar și tot culoarul Timiș-Cerna cu toată salba de vârfuri înzăpezite din Munții Cernei. Pur și simplu nu mă mai satur să privesc. Iar cel mai frumos e că pe aici nu e niciodata nimeni. Nu e nici un segment pe Strava, nu e nici un KOM de bătut. Înfiorător de pustiu și de ispititor.
Cu excepția unei mici bucăți în urcare urmează coborârea înapoi spre Mehadica. Năpustim peste doi cu armele la vânătoare. E bine că nu ne-au crezut vânat să ne trezim(sau nu) cu un plumb în fund sau în oricare altă parte. Am stat puțin de vorbă cu ei și erau puțini stânjeniți de apariția noastră. Încercam să mă gândesc cam ce-ar fi pățit mistreții de la nunta ce-am văzut-o în urmă nu cu mult timp dacă s-ar fi înâlnit cu ăștia doi.
Am văzut The Stalker al lui Tarkovsky de curând și mi-a plăcut totul la acel film. Semenicul devine pentru minte e un fel de “The Zone”.
