Câteodată parcă timpul trece mult prea repede. Mi-am dat seama că au trecut 5 ani de la ultima vizită pe vârful Trescovăț. Primăvara cred că e un moment potrivit pentru o vizită în partea de sud a Munților Almăj, pe clisura Dunării, pentru că vara e totuși mult prea cald. Îmi amintesc și acum de valurile de căldură ce veneau dinspre Dunăre în timp ce coboram vara dinspre inima acestor munți izolați și prea puțin umblați.
Am parcur același traseu ca și data trecută. Adică am pornit spre Orșova de unde am pornit pe clisură. Aglomerația de pe E70 dispare pe drumul ce șerpuiește pe lângă Dunăre. E foarte plăcut să mergi pe un drum aproape pustiu. Mai spre vară se va mai aglomera dar prin martie nu prea vin turiștii prin acea zonă.
Explozia de primăvară din urmă cu 5 ani nu era încă prezentă dar se simțea cum pulsează ceva în aer și în jurul nostru. A fost un an cu multă zăpadă ceea ce e oarecum neobișnuit. În poiana largă de deasupra vârfului am dat de pete consistente de zăpadă.
M-aș fi așteptat să văd brândușe și a lor culoare specifică dar am avut surpriza să dau peste brânușe de culoare galbenă. În urmă cu 5 ani momentul din primăvară era mai târziu așa că am dat peste cu totul alte tipuri de flori.
Sus luăm o pauză lungă pentru că vremea era superbă și era păcat să nu lenevim cu o așa priveliște la picioarele noastre. La coborâre din șaua aflată înaintea vârfului am făcut dreapta și am început să coborâm către punctul de start. De undeva de pe vârf se auzeau niște sunete ciudate și repetate. Am dezlegat misterul atunci când am ajuns la panoul indicator de la poale și care era deterioat și a cărui tablă se lovea de structura de lemn în bătaia vântului. Se pare că iarna grea și intemperiile și-au cam spus cuvântul. Puțin mai jos am trecut pe lângă coliba cu fereanguri la ferestre. Erau tot acolo. Un nuc a început să crească fix în fața vechiului sălaș și parcă ar fi vrut să înghită coliba.
La revenire am hotărât să mergem din nou prin Ravensca deși am avut un mic de emoții din cauza stării drumului. Nu drumul a fost cea mai mare problemă ci crengile ce atârnau și riscau să zgârâie mașina. Am ajuns fără pagube sus în satul pemesc și am luat o mică pauză la magazinul din sat. Mai trăiesc acolo 47 de suflete. Probabil că vreo 5 ani de acum încolo o să fie chiar mai puțin până ce probabil va dispărea cu totul la fel ca Lindenfeld-ul. La coborâre avem parte de zăpadă pe drum în anumite porțiuni. Zona împădurită și mai umbrită a mențiunt zăpada în strat consistent.
Ajungem la Bârz și mă uit din nou spre pădurile și poienile de la Moceriș. Trebuie neaparat să ajung din nou în acea zonă pentru o traversare epică. Drumul e la fel de prost. Oamenii s-au organizat și au astupat gropile cu pământ. Probabil în curând o să fie ca un drum simplu de car. Ceva asemănător cu ce aveam acum 100 de ani. Cam ăsta e Banatul Montan sau ce a mai rămas din el.
