În ultimii ani luna august nu prea ne-a mai prins prin Banat. Stăm destul în restul anului așa că de obicei o luam în direcția Alpilor. La cum a început anul nu speram să călăresc bicicleta sau munții în nici un fel dar iată că am avut destule ocazii pentru ture lungi și chiar unele de explorare.
Ne-am aduat o trupă măriciă pentru că ne-am luat nevestele/copiii și am instalat tabăra la Rusca lângă drum la distanță mică de lac. Montăm corturile relativ târziu dar ne facem timp de bere și de foc așa că mă duc la culcare destul de târziu.
Ne trezim înainte de ora 6 dimineața și după un mic dejun scurt sărim pe bicicletă. Eram o trupă destul de mare. Foarte rar se aliniează astrele să ne adunăm atâția. Pornim în sens opus direcției în care am venit și cotim bruscă la stânga. Urmează o urcare aprigă către vârful Cozia până la limita pădurii de unde continuăm pe unul din drumurile care împânzesc această zonă din Cornereva. Pe cât de neciclabilă e creasta munților Cernei pe atât de faină e zona vârfului Cozia și creasta ce pornește din ea. Erau câteva necunoscute pe care aș fi vrut să le clarific dar pentru prima parte ne-am ținut de drumul binescunoscut ce șerpuiește pe sub vârf. Terenul e extrem de vălurit și perfect pentru pedalat. Pare că pedalezi într-o altă lume pe aici.
Ajungem într-o șa(da, la rulota aia albă) și din acel punct de obicei în turele anterioare coteam spre dreapta. De această dată am vrut să nu mai cobor spre centrul satului ci să încerc o variantă spre Strugasca(așa am văzut că-i zice pe hartă) pentru a coborî direct în drumul asfaltat ce urcă spre Camena. Începem să coborâm și într-o primă bucată merge destul de bine la vale chiar daca era mult noroi. Intrăm efectiv într-o râpă din care ieșim destul de repede iar mai apoi urmează o coborâre frumoasă până jos unde dăm de drumul binecunoscut.
Continuăm pe asfalt o bucată scurtă iar apoi cotim de lângă piciorul cracului Zănogii pe drumul forestier lung care urma să ne scoată sus pe poteca care duce la Pietrele Albe. Urcarea asta e lungă și provocatoare dar ciclabilă în totalitate. Dar pierd echipa care dă iama în afine, fragi, zmeure și mai știu eu ce fructe de pădure erau acolo. Greu să-i desprinzi pentru a putea urca mai sus. Ajungem în punctul de unde începem să coborâm. O coboâre foarte tehnică printre bolovani. Cei cu veleități(adică Peter cu Dani) de downhilleri îi dau tare la vale și pe bucata respectivă. Eu cu Ovidiu și cu Cristi stăm potoliți. Taică-miu a venit și el cu noi. Nici nu se putea altfel. Dacă e să fie trupă mare spune prezent tot timpul.
Ajungem în poienile de pe cracul Zănogii de unde se vede foarte bine atât creasta munților Cernei dar și Cozia. Locul e extrem de pitoresc și unul din traseele prea puțin cunoscute de prin munții noștrii. Evident că ne oprim și aici la pozat. Ultima bucată e din nou tehnică dar unii stau pe biciletă. Alții reușesc să zboare peste ghidon așa că se potolesc repede.
Ajugem jos și dacă o primă bucată a traseului am lămurit-o urmează o a doua. Din piciorul cracului Zănogii e un drum care ar fi trebuit să ne ducă din nou sus sub Cozia dar nu știam în ce stare e așa că am pornit pe el. I-am dat bine până sus unde ne-am regrupat. Am avut noroc că și pe aici a fost ciclabil. Mă bucur că am lămurit și această porțiune. Stând și așteptând mă tot minunam cât de frumoase dar în același timp spectaculoase sunt aceste trasee din acest areal al vârfului Cozia și culmii Cernii Vâr. Dacă vrei să întărești picioarele pe urcări zdravene aici e de venit. Zona nu dezamăgește și încă are aerul unui loc piedut în timp. Pe urcare oamenii încă adunau sau tăiau la fân. Greu de stat pe coastă și fără să faci nimic. Ce să mai zici de adunatul fânului pe asemenea teren. Toate aceste locuri curățate și cosite arată superb.
Urmează o altă bucată de coborâre de câțiva kilometri care ne scoate în drumul de legătură cu șaua Arsuri. Nu ne putem abține și ne oprim la o bere chiar dacă începea să tune și să fulgere în direcția barajului. Ultima bucată o facem ne-grupați pentru că unii nu mai stau la bere. Ajungem la locul ca campare și scăpăm și de ploaie. Pe drum îl întâlnim pe Gagarin de care nu scap până nu-i promit că ne vom opri la el următoarea zi.
La tabără Dani a început să meșterească la un gulaș și trebuie să recunosc că i-a ieșit perfect. Seara a continuat în valuri de bere și povești. Copiii s-au distrat la foc.
Următoarea zi înainte de a pleca ne-am oprit la Gagarin. Dar nu înainte de o tură scurtă cu fetele pe drumul ce duce către Olanu până la cantonul silvic. Cum n-am mai coborât niciodată la sălașul lui nu prea aveam de unde să știm ce am pierdut. Locul de campare ar fi fost cu siguranță mult mai bun acolo. Relativ aproape de lac, cu un mic pârâu lângă. Cu siguranță că anul viitor vom repeta acțiunea cu tabăra aici. N-am plecat de acolo fără un sticlă de răchie și o felie de brânză că doar așa se omenește lumea prin Banatul de munte.
