O zonă foarte frumoasă și mai puțin umblată de turiști e zona munților Cernei. Variante de acces sunt multiple: din munții Godeanu, de pe valea Cernei, de pe valea Cornerevei. Am ales de data asta să urcăm pe Arjana dinspre Valea Cernei. În urmă cu câțiva ani urcasem pe Arjana dinspe Bogâltin(sat ce ține de Cornereva). Am mers cu mașina până la motelul Dumbravă situat la kilometru 12 pe valea Cernei. De acolo după încă 500 de metri am traversat Cerna pe un podeț din lemn. Intrarea în traseu e semnalizată de un indicator turistic. Urcușul începe oarecum brusc dar imediat după aceea e destul de domol. Recomandabil oricui are chef de o plimbare lejeră la sfârșit de săptămână.
După cum ziceam, una din căile de acces spre vârful Arjana este prin Dobraia, unul din cătunele Cornerevei. Aceste cătune sunt probabil unele din cele mai izolate zone din România. E greu de imaginat și în același timp îmbucurător faptul că există oameni care iși mai duc traiul în acest fel. Accesul cu mașina practic nu este posibil. Imediat după intrarea în traseu am văzut un fel de utilaj din lemn în care se puteau pune lucruri pentru a fi trase de cal. Nici măcar accesul cu o căruță nu este posibil.
Undeva la jumătatea traseului spre Arjana se ajunge într-o poeniță foarte frumoasă cu o bisericuță. E de apreciat că oamenii au construit în acest loc o mică biserică. Din poveștile auzite se pare că undeva de Sânziene cei ce locuiesc aici se adună și sărbătoresc. Probabil e vorba de rugă, obicei întâlnit în mai toate satele din zona Banatului.
Chiar lângă biserică se găsește un panou pus în memoria Marianei Drăghicescu. Pentru cei care nu știu, ea a fost fără îndoiala cea mai mare cântăreață din aceasta zonă extrem de pitorească a Banatului de munte. A reușit să transpună în muzică într-un mod excepțional și cu o voce deosebită locuri precum Arjana, valea Cernei. Lumea a denumit-o “Privighetoarea Banatului”.
Odată ieșiți din zona Dobraia într-o pajiște destul de largă cotim la dreapta și urcăm destul de abrupt spre vârf. Priveliștea asupra văii Cernei, asupra crovurilor din Mehedinți, asupra cătunelor din Bogâltin capătă altă perspectivă odată cu creșterea în înălțime.
Am urcat pe Arjana și dinspre Bogâltin dar urcarea dinspre Dobraia e mult mai spectaculoasă. Porțiunea din apropierea vârfului e practic o creastă destul de îngustă cu pereți verticali atât în stânga cât și în dreapta ei. Sunt câteva locuri unde e nevoie de un pic de atenție dar merită traversată pentru că e extrem de spectaculoasă.
Înainte de urcarea pe vârf ne-am oprit să facem poze. Într-una din fotografiile de mai jos sunt 3 generații. Eu, nepotul meu care în toamnă va merge la liceu(a primit cadou cu această ocazie un rucsac de la Atta) și tatăl meu care la cei 62 de ani pe care îi are urcă fără să dea semne că ar vrea să se oprească prea curând.
Urcând mai repede sus am avut timp să-i fac la Luci câteva poze în timp ce escalada vârful Arjana. Luci la rândul lui din spate mă surprinde în timp ce mă cocoțam.
Campăm în șaua de sub vârful Arjana imediat la ieșirea din pădure lângă o stână părăsită din care nu au mai ramas decât pietrele. E destul de trist să vezi că astfel de locuri dispar. Tot mai puțină lume e interesată de astfel de viață. Oricum e îmbucurător că acele cătune sunt încă populate pentru că e un mod de viață tradițional care trebuie încurajat să se păstreze. Există destul de multe case care aveau curent electric produs în mini hidrocentralale. E semn clar că acei oameni nu au de gând să plece. Și acolo sunt însă povești triste. La coborâre am luat un băiat până în Herculane care ne-a spus că parinții a doi copii din Scărișoara au plecat și le-au zis copiilor că merg în Herculane și de fapt au plecat în Anglia să muncească. Au rămas cu o bunică bolnavă. Îmi imaginez că trebuie să le fie extrem de greu.
Seara la locul de campare am aprins focul. Apusul și culorile lui superbe, oile păscând, câte un ciobănesc lătrând, mirosul de fum și oboseala drumului până aici mi-au făcut să îmi amintesc motivele pentru care îmi place sa revin pe munte. Aceasta zonă a munților Cernei e mai puțin cunoscută dar extrem de interesantă. O recomand cu căldură amatorilor de drumeții montane care în timpul verii nu au chef de aglomerația din alte zone montane.
Coborârea am făcut-o prin Prisăcina, un alt cătun al Cornerevei. Aceste sălașe par a fi destul de îngrijite deși trebuie să fie foarte greu să aduci materiale de construcție până aici. Valea e destul de populată și la fel ca în Dobraia, mai tot pământul lucrat e în jurul sălașului. Unele locuri sunt îngrădite iar oamenii dau drumul animalelor să pască fără să fie nevoie să le mai păzească.
Ajungem în Ineleț și ne oprim la casa unei bătrâne de 76 de ani care ne spune că până la biserica din Ineleț nu mai e mult așa că fiind deja în zona am hotărât că ar fi bine să mergem să vedem celebrele scări din lemn pe care cei care trăiesc aici sunt nevoiți să urce/coboare. I-am lăsat o conservă și o pâine pentru că oricum le-am fi dus înapoi. Femeia chiar s-a bucurat să le primească. Ne-a arătat acel gen de bucurie pe care nu prea îl mai întâlnești. Scările sunt folosite pentru accesul către valea Cernei. E greu de imaginat că e nevoie să le cobori dacă vrei să ajungi la un magazin aflat la 18-20 de kilometri distanță în Băile Herculane. În timp ce taică-miu a așteptat să mergem să recuperăm mașina de la Dumbravă zicea că a întâlnit un moșulică cu nepotul lui și care urca cu un bidon de zece litri de benzină, câteva verze și o găleată cu roșii. O să mă gândesc la acești oameni când o să îmi fie lene să merg până în piață să cumpăr un kilogram de roșii. Dacă vreodată mergeți pe valea Cernei, pe la kilometrul 18 o să vedeți un mic podeț care duce la acele scări. Merită să mergeți să le vedeți, poate chiar să urcați pe ele. Există vreo 3 băncuțe din lemn pe cărarea ce urca spre Scărișoara, semn că e nevoie de pauză în timp ce se urcă cu proviziile.
