În ultimile 2-3 săptămâni de fiecare dată când mergeam la Domaşnea ploua. Dar mi-am tot propus să urc pe Arjana cât mai e zăpadă. Se pare ca de data asta am avut noroc. La mijloc de martie s-a pus o zăpadă atât la Timişoara cât şi peste tot Banatul. Prognoza era de vânt relativ puternic şi temperaturi destul de scăzute. La noapte se anuntă sus pe creastă temperaturi extreme nu doar pentru această perioadă dar şi pentru iernile de prin Banat.
Pe la 8:30 luăm micul dejun la Domaşnea şi după nici un ceas trecând prin Plugova şi Globu Rău ajungem la Bogâltin. Traseul pe care am mai urcat pe Arjana ocolea destul de mult aşa că după ce întrebăm vreo 2 oameni de-ai locului facem dreapta la bisercă şi după prima la stânga. Urcăm pe un drum îngust, trecem de un râu, parcăm maşina şi o luăm la deal. Cărare vizibilă pe margina râului pentru mai bine de jumătate din traseu.
Urcăm câteva platouri frumoase cu izvoare puternice şi cotim spre stânga prin pădure. Chiciură pe copaci şi locuri în care zăpada, bine peste 1 metru, făcea greoaie înaintarea.
După ce trecem de câteva luminişuri urmate de pantă consistentă cu zăpadă îngheţată scot GPS-ul şi văd că am trecut deja de 1400 de metri. Ştiam că Arjana e la 1452 aşa că am ieşit direct în creastă. Traseul e practic cel mai scurt şi cea mai rapidă cale de access pe Arjana.
Cel mai mult mă întristează la toate cătunele din munţii Cernei e să văd modul de viaţă tradiţional pe care de dispariţie. Exemplu coliba de mai jos. Probabil că mai e folosită vara şi o să mai fie câţiva ani dar e absolut clar că tinerii nu mai sunt interesaţi de crescut vite şi stat la sălaşe. Am întâlnit şi acum pe partea asta a Arjanei dar şi în anii trecuţi pe cealaltă parte dinspre Cerna grădini părăsite, stâni părăsite. Mă gândesc la sutele de ani când am trăit doar aşa. Parcă prea repede am renunţat lăsând în urmă un mod de viaţă ce-şi avea sensul şi ritmul lui.
Nu m-am resimţit deloc pe urcare. Poate sunt de vină şi cei 10 kilometri de alergat la stadion de săptămâna asta. Oricum cert e că simt că îmi place tot mai mult să urc. Dar dincolo de urcare şi de mişcare cel mai mult îmi place sunetul izvoarelor. E cea mai bună muzică ce am ascultat-o vreodată. Şi această excursie a fost ca o simfonie pentru că am urcat pe lângă apă. Sus pe creastă şuierul vântului şi viscolul parcă au desăvârşit totul.
Dedic această scurtă aventură Marianei Draghichescu. Cea mai tulburătoare şi cea mai bună voce a Banatului. A cântat dumnezeişte despre aceste locuri magnifice.
