Îmi era dor de o plimbare prin pădurile Semenicului chiar dacă am mai făcut o tură epică mai prin primăvară pe acolo. Mi-am propus să repet tura celor două cicatrici din urmă cu doi ani dar de data asta cu coborâre în valea Pârvovei. Îmi stătea în cap acea bucată lipsă despre care aș fi vrut să aflu în ce stare e. Câutam cumva să retrăiesc senzația de zonă necunoscută și sălbatică pe care am trăit-o în acea tură.
Uitându-mă la prognoza meteo am fost contrariat să văd că deși era o fereastră de vreme bună temperaturile erau foarte joase, sub 10 grade. N-am mai plecat doar în tricou așa că am pus hainele de toamnă. Adică pantaloni groși, bluză cu mâneci lungi dar și o foiță de vânt.
Am pornit în jur de ora 9 spre Megică de la Domașnea iar de acolo am luat-o pe drumul de legătură cu Veringinul. Această bucată e asfaltată(dar în stare proastă) și are urcări și coborâri așa că ne încălzim până să ajugem în Veringin. De acolo urmează lungul drum către Poiana Șară. Începem cu o cățărare chiar la ieșirea din sat. Suntem însoțiți în permanență de un vânt rece care împingea temperatura foarte jos. Dacă ne opream trebuia să punem ceva pe noi. Dacă pedalam ne încălzeam și trebuie să dăm jos. Nu prea găseam deloc echilibrul.
Fac o scurtă paranteză. În această zonă am văzut destul de mulți cartofi cultivați dar am fost dezamăgit să vâd destul de mulți oameni dând cu pesticide. Să nu vă imaginați că dacă mâncați cartofi de la vreun țăran din zonă o să mâncați ceva sănătos. Același lucru e valabil și pentru “răchia” și fructele de pe marginea drumului din zona Domașnea-Teregova. E doar alcool pur cu tot felul de esențe. Partea oarecum tristă e că ăștia nici nu prea ști ce cantități folosesc atunci când dau. S-ar putea ca limitele să fie cu mult depășite în soluțiile cu care stropesc cartofii. Probabil că dau ca să fie siguri ca mor gândacii. Cumva nu prea te aștepți să vezi astfel de culturi pline de pesticide la poalele munților Semenic aproape de codrii seculari.
Ajungem în poiana Șară unde suntem întâmpinați de doi câini. Poiana e extrem de frumoasă și pitorească cu atât mai mult cu cât cerul era acoperi de nori albi pufoși. Ploile din ultimva vreme au făcut verdele pădurii să dea în negru. Ne oprim pentru regrupare dar nu zăbovim prea mult. Eram nerăbdător să intru în pădure să simt mirosul. Frunzele era lipite de sol după atâta ploaie. M-aș fi așteptat să fie mai mult noroi dar totul era relativ uscat chiar dacă destul de umed. După atâtea ploaie erau și foarte multe ciuperci. Am observat Amanita rubescens dar și desul de multe Russula alutacea. Cel puțin asta păreau a fi la o primă analiză. Nu sunt cunoscător și nu mă ating de ele încă dar încerc să învăț tipurile existente în pădurile noastre. Mă cam sperie idea de a confuda speciile între ele. Cu atât mai mult cu cât o pălărie de “death cap”(Amanita phalloides) te cam trimite la somn. Pentru următorii ani o să mă rezum la Pleurotus Ostreatus dar recunosc că e fascinant să vezi cam câte tipuri există.
Temperaturile joase mi-au dat poftă de pedalat. Sunt puține turele în care am făcut-o cu atâta poftă ca acum. Ochim cu ușurință drumul spre stânga care urma să ne ducă paralel cu Nergănița până jos spre Pârvova. Aici bucata de pădure e netăiată dar din loc în loc peste drum au căzut copaci. Ocolim în câteva locuri. Avem parte de o urcare susținută înainte de a ajunge “la zmeură”. E vorba de o mică poiană despădurită în care erau destul de mulți zmeurari. Dar înainte de ajunge acolo ne oprim să mâncăm. Am pus merindele pe un fag trântit și ne-am așezat preț de vreo 10-15 minute pentru clasica pită cu pateu. Taică-miu de când a suferit de câteva ori în ture de foame nu prea mai pleacă fără merinde.
Ajungem și la bucata lipsă din puzzle-ul Semenicului. E vorba de o bucată de vreo 2 kilometri. Drumul era bunicel într-o primă parte dar devine plin de șanțuri în ultima lui parte. O scurtă porțiune care dă în albia râului e neciclabilă dar în rest am stat în șa chiar dacă unele porțiuni erau destul de solicitante. Trecem de această bucată și ajungem în capătul forestierului. De aici lucrurile îmi erau extrem de clare pentru că am mai fost de câteva ori în ultimii 2 ani atât pe jos dar și cu mașina. Am abordat coborârea până jos în Pârvova în viteză. Am început să experimentez săritul cu bicicleta peste lemnele trântite din loc în loc peste drum. De obicei după o căzătură mă potolesc o vreme. Se pare că de această dată am reușit să trec destul de ușor peste episodul Rusca.
Luci era șofer de această dată așa că am sperat să pot bea o bere în Pârvova. La ora la care am trecut noi era totul închis așa că am înghițit în sec și am continuat spre Megică. Am evitat ocolul prin Iablanița fâcând stânga înainte de intrarea în Cheile Globului. Aici sunt două cățărări scurte. Una neasfaltată iar celalaltă asfaltată. Iar dacă sunt două urcări evident ca sunt și două coborâri faine. A doua coborâre ne duce înapoi în Megică. Deschiderea spre munții Cernei și Culmea Cernii Vâr e extrem de largă din acest punct. Temperatura aerului crescuse și totul era spălat și verde în jurul nostru. Mi-am amintit de senzația trăită în urmă cu doi ani atunci când am ieșit după câteva ore la apus din pădure. Gustăm câteva dude(iaguțe) dintr-un pom de la marginea drumului. O femeie care lucra de una singură la adunat fân zicea să-i dăm de pomana la copilul ei mort în urmă cu trei ani. Destul de trist să vezi bătrâni singuri fără speranță care încă își mai lucrează pâmântul. E bine măcar că pe aici nu împrăștiau cu pesticide în toate direcțiile.
În Megică mă învârt un pic până găsesc un magazin deschis de unde îmi iau o binemeritată bere. Aș numi tura asta clasica de Megică. Sunt convins că o să mai fie multe ture pe aici în anii următori. Din păcate vremea extrem de capricioasă ne-a cam tăiat din avânt în acestă lună. Să vedem dacă iulie e la fel de capricioasă sau chiar o să vină căldurile alea insuportabile. Sunt cel puțin vreo 2 ultra-epice desenate care se cer făcute.
