O să-mi fie foarte greu să stau departe de pădurile Semenicului toamna. Aș putea zice că am dezvoltat un fel de dependență vizavi de această pădure. Faptul că în ultimile săptămâni am fost de câteva ori cred că spune destul de multe. E interesant cum în trecut visam la munți înalți. Au trecut cred ani de zile de când nu mai fac din acest lucru un scop. Mi-am dat seama că vârful unui munte e precum partea vizibilă a unui eisberg. Poate că un vârf e semeț și măreț dar zonele împădurite și văile sunt ceea ce fac din munte ceva unic. Semenicul cred că seamănă foarte bine cu un eisberg.
În anii trecuți am prins fie o toamnă vie și plină de culori, fie o toamnă magică și încețoșată. De data asta am văzut majoritatea frunzelor căzute și culori cărora parcă le lipsea umezeala.
Lăsăm mașina și de această dată sus pe platou. Sunt surprins să văd un grup de vreo 4 persoane care au campat în apropierea drumului și în același timp aproape de pădure. Am rămas surprins să văd sacii de dormit afară. Cel mai probabil, în lipsa umezelii, oamenii au dormit sub cerul liber. E foarte drept că vremea neașteptat de caldă și de uscată a creat condiții prielnice pentru acest lucru.
Cu mine și de această dată a venit Sergiu(care cred că a început să prindă gustul Semenicului). Prima observație odată intrați în pădure a fost că numărul ciupercilor era cu mult mai mic față de sfârșitul de septembrie când am văzut zeci de tipuri de ciuperci. A crește “ca ciupercile după ploaie” e o expresie cu mult sens.
De această dată am decis să explorăm una din văile care coboară spre Valea Almăjului(valea Nergăniței). Venind deja de atâta ori pe aici locurile și chiar copacii încep să devină cunoscute. Această vale e una din cele câteva văi ce pleacă din Semenic către Valea Almăjului și care formează izvoarele Nerei: Nergănița, Nergana, Coșava și Elișag(sau Iliciag cum îi spun almăjenii). Am observat că aceste văi principale au o grămadă de alte văi scurte secundare care se termină abrupt în văile principale. Vorbim de o rețea hidrografică extrem de bine dezvoltată într-o suprafață uriașă de pădure virgină.
Am luat firul unei astfel de văi secundare și am coborât jos în valea principală într-o zonă în care panta se domolește într-un mic luminiș. Ne-am oprit pentru câteva cadre iar apoi am traversat în partea opusă pentru a reveni înapoi spre punctul de start.
La revenire se simțea cum temperatura a început să scadă fiind considerabil mai rece decât în orele dimineții. Vara indiană era pe sfârșite. La fel și plimbarea noastră. Dar voi reveni curând pentru că acest loc e unic. Iar acest lucru nu-l înțelegi decât dacă te afunzi în această zonă. Chiar și dacă foarte puțin așa cum am făcut-o noi.
