Toamna lungă și uscată mă împinge să revin obsesiv pe Semenic. Începe să-mi fie greu să rememorez toate turele din ultimii ani. Tatonez de ceva vreme cu idea de a parcurge poteca veche către Botulul Calului care pleacă de pe Semenic. Această potecă traversează prin mijlocul acestei păduri incredibile. Dar până să aduc bicicleta pe aici am intrat un pic mai adânc din partea superioară a platoului.
Traversarea până la marginea pădurii e rapidă. Ne furișăm prin mini-pădurea de pe platou și intrăm repede în pădure. Cioporul de oi de pe Semenic se spărgea așa că era un grup mare de câini. N-aveam chef să mă opresc sau să mă feresc de ei. Am mers o bucată pe marginea pădurii la distanță mică de marginea pădurii așa că trecem neobservați.
Înaintăm repede pe potecă și ne ținem de marcajul cu dungă roșie care e din ce în ce mai șters. Sunt probabil ani buni de când nu a mai fost înnoit. Aș zice că e mai bine așa. Sunt bune marcajele turistice dar îmi place mai mult să mă plimb prin locuri nemarcate.
Trecem de Poiana Mare și cotim lung spre dreapta. Nu toți silvicutorii se ocupă cu tăiatul lemnelor se pare pentru că am dat peste niște plase prinse în patru picioare de lemn care aparent aveau scopul să adune frunzele căzute. Probabil vor să măsoare cantitatea căzută pentru că erau din loc în loc. De asemenea, sunt anumite zone în care au numerotat cu vopsea galbenă copacii pe o suprafață mare. Bănuiesc că în scop statistic. Cred că se puteau găsi alte metode de a marca fără a fi invazivi vizual.
Încet ajungem în zona în care n-am mai umblat. Aici parcă pădurea e și mai înfricoșătoare. Fagii parcă sunt și mai viguroși iar frunzele încă necăzute țin lumina departe. Din loc în loc aceasta pătrunde. Dăm de exmplarele celebre de fagi vechi de sute de ani. Ne oprim să mâncăm ceva pe un fag trântit. După 5 minute trece prin fața noastră la 20-30 de metri un cerb. Nu apuc să schițez nimic iar aparatul e în geantă. Nici nu cred că ne-a observat pentru că nu a fugit și nu s-a speriat.
Verific des poziția pe GPS. E destul de ușos să te rătăcești și chiar dacă poți aplica metodele clasice de orientare e mai bine să nu ajungi să ai nevoie de ele sau să trebuiască să mergi pe teren foarte accidentat. Coborâm jos la râu iar aceste fire și firicele de apă care toate formează Nera sunt incredibile. Aș sta ore întregi doar să prives acel tablou unic format din pietre peste care curge apa, pietre acoperite cu mușchi, lemne trântite sau aduse de vreo viitură. Ești în fundul văii și nu prea îți vine să pleci de acolo.
Dăm din nou de câteva exemplare uriașe de Cerioporus squamosus, specie de ciuperci ce am reușit să o identific în acest an. De asemenea câteva exemplare de Hericium coralloides. Pe o asemenea uscăciune sunt impresionat de prezența acestor ciuperci. Dau și peste o subspecie de Mycena dar la raportându-mă la numărul foarte mare de subspecii din această specie nu am reușit să-mi dau seama ce anume am descoperit.
Traversăm două văi iar apoi începem să urcăm pe o pantă mai abruptă. Ajungem la un canton silvic pe lângă care am mai trecut la distanță apropiată dar în acea mică poiană n-am mai intrat. De acolo pornim paralel cu liziera pădurii pe curbă de nivel încercând să nu mai urcăm sau să coborâm prea mult. GPS-ul ajută din nou așa că planul ne iasă și revenim din nou pe traseul dungii roșii șterse. Ieșim pe aceeași uscăciune pe platoul părăsit de oi. Parcă n-aș vrea să treacă toamna asta așa repede.
