În acest an atipic n-am mai ajuns prin Alpi așa că n-am mai luat nici luna de concediu planificată. Am rămas la 2 săptămâni iar într-una dintre ele am mers pe Valea Almăjului. Acolo e greu să alegi în ce direcție să o iei. Cum îmi place mult să explorez locuri neumblate am ales varianta Elișagului.
De fiecare dată când treceam spre pădurile Semenicului pe la Botul Calului și Coșava lăsam în stânga indicatorul cu drumul forestier pe valea râului Elișag, sau Iliciag cum îi zic almăjenii. E unul din afluenții Nerei iar acolo unde se unește cu restul afluenților se formează cursul așa cum îl știm și care străbate Valea Almăjului și mai apoi zona extrem de spectaculoasă a cheilor.
De prisos să mai spun că nu prea găsești niciunde detalii așa că am mers pe mâna Google Earth. Se vedeau ceva drumuri dar n-aveam idee dacă se poate trece spre Poneasca și Vârciprau iar mai apoi Valea Minișului.
Ne încercăm norocul într-o primă zi pentru a explora partea de sus. Suntem împinși de o ploaie zdravănă înapoi așa că facem cale întoarsă din cauza ceții și a ploi. Notăm un prim canton unde ne și adăpostim dar și un al doilea dărâmat la câțiva kilometri mai sus. Ne întorcem de foarte aproape de valea ce coboară la Poneasca.
A doua zi ploaia a dispărut așa că pornim din nou în aceeași direcție. De această dată dăm de niște muncitori care reparau un utilaj silvic. Ne spun că nu prea avem șanse pe acea variantă și că trebuie să coborâm pe o altă variantă mai jos. Nu-i credem și mergem să vedem chiar noi starea drumului. Ne întoarcem repede înapoi pentru că nu se putea traversa pe acolo. Singura variantă rămasă e cea din ziua anterioară pentru a ajunge în Valea Poneasca.
Coborâm mai jos și o luăm pe un alt drum. După un push-bike și o zona foarte înclinată dar ciclabilă ieșim în zona împădurită și cu poieni caracteristică acestui areal. Deschidea e uriașă chiar dacă zona e domoală și împădurită(600-700 de metri altitudine).
Dăm de mure ia apoi începem să ne bucurăm de coborâre. Avem parte și de o surpriză atunci când dăm peste o grămadă de Boletus Reticulatus. Lipsa animalelor care nu mai pășunează zona le-a permis să crească în cantități uriașe. Puteam aduna cu sutele pe o distanță de câteva zeci de metri. E prima dată când am văzut așa ceva și e primul an când am început să caut acest tip de ciupercă. Se pare că am fost și foarte norocos să dau peste ele. Am notat locul iar la anul cu siguranță că voi reveni pentru că gustul lor e într-adevăr extraordinar. Erau atât de multe că am revenit și a doua zi să mai culegem.
Bucla n-a fost foarte lungă dar e o bucată extrem de frumoasă într-un areal necunoscut al Semenicului. Cu o mică excepție zona e ciclabilă în întregime și are urcări solicitante, coborâri tehnice dar și bucăți de viteză. Unde mai pui că urcarea pe lângă susurul Nerei la umbră. Tura se pretează făcută chiar și vara pe căldură.
