Dintre toți munții ce se pot explora prin Banat pe bicicletă nu cred că există unii mai fascinanți decât Munții Almăjului. Nu excelează prin înălțimi mari ca în Țarcu, prin abrupturi inabordabile precum Munții Mehedinți, nu au păduri cunoscute ca munții Semenic sau zone carstice și cascade ca Munții Aninei. Au în schimb o suprafață uriașă cu destule cotloane ce oferă surprize. Au forma unei inimi iar în partea lor sudică sunt brăzdați de Dunăre cu multiple puncte de belvedere și zone extrem de pitorești de-a lungul canionului format de fluviu. Am abordat multiple trasee în acești munți și există variante de a-i traversa prin partea estică pe culoarul Liubcoca/Ravensca/Șopot sau pe culoarul Eftimie Murgu/Pregheda/Eșelnița. Dar aici e prea simplu. Pe mine mă interesa să pot ajunge la Bigăr dinspre ținutul Almăjului iar de acolo la Eibenthal. Anul trecut am făcut o tură memorabilă cu plecare de acolo și am ajuns la Voinicovăț. De acolo am revenit pe culmea principală spre Valea Almăjului. Îmi amintesc și acum senzația aia super intensă pe care am avut-o atunci când am pătruns într-o zonă necunoscută. Am încercat să ajungem la Bigăr atunci dar n-a fost să fie. E extrem de greu de găsit o variantă având în vedere că nu prea există marcaje iar informațiile despre variantele posibile pe care să le culegi din altă parte sunt practic inexistente. Cred că un lucru e cert. Pe aici nu vine cu siguranță aproape nimeni pe bicicletă. Nici alte urme de motorizați nu prea am văzut. Am rămas cu gândul la varianta spre Bigăr așa că începutul de iunie cu zile nu foarte călduroase și ore multă de lumină mi-a deschis apetitul la explorare. De prisos să mai spun că am plecat și de această dată singur. E mai bine așa. Ce poate fi mai interesant decât să explorezi de unul singur locuri pe unde nu mai merge nimeni? Cei mai mulți zic că nu e bine să faci asta. Dar când mi-a păsat mie de ce zic restul?
Am pornit dimineața din Domașnea și după două ore am ajuns la indicatorul spre Bigăr. De acolo am pornit spre Berzasca pe bicicletă și din sat am continuat pe valea râului cu același nume. Pe aici am mai fost în urmă cu aproape 10 ani. Ireal cum trece timpul. Nu povestesc cum e la Bigăr pentru că puteți citi în acea postare. De data voiam(sper că vezi Patricia că am scris corect) să urc mai mult și să ating într-un fel sau altul unul din punctele în care am ajuns anul trecut plecând din Eftimie Murgu. Interesant e că pe aici a existat în trecut o cale ferată care urca spre inima munților. E un articol pe wikipedia germană despre această linie de tren. Într-un fel e păcat că nu mai există pentru că ar fi putut deveni o atracție pentru zonă. Cu atât mai mult cu cât zona clisurii e tot mai dezvoltată turistic. Sunt zeci de pensiuni. Dar pot să înțeleg că nu se justifica economic întreținerea ei.
Perioada în care am mers a fost ploioasă așa că imedat de părăsesc satul mă umplu de noroi. Îmi place când lucrurile sunt clare și nu stai să de domnișorești. Un alt motiv pentru care îmi place prin zone izolate e că nu prea sunt câini. Din experiență pot spune că pot crea mari probleme unui explorator singuratic. Acesta este unul din motivele pentru care niciodată nu merg vara singur în Munții Cernei sau Godeanu. Iarna am fost de nenumărate ori la schi de tură. Cred că ar fi un fel de sinucidere să te duci singur în Godeanu/Cernei în perioada verii. Nu mă așteptam să dau de câini pe aici dar am ochiul format și atunci când am văzut o fermă în dreapta drumului m-am apropiat încet iar când i-am auzit eram deja trecut și în viteză. Mă enervează la culme să stau să negociez cu câinii. Așa că am învățat să mă furișez sau să mă fac văzut de ciobani înainte să ma apropii. Oricum legenda spune că nu te poți baza pe ciobani pentru că șansele să fie beți sunt destul de mari. Am trecut de zona antropizată și m-am îndreptat spre zona neîmblânzită. Ultima persoană înâlnită a fost un tip ce ascuțea lanțul la o drujbă. Aflu că urși nu prea sunt în zonă.
Merg o bună bucată pe drum cunoscut dar din punctul în care în tura anterioră am cotit direct la Bigăr am continuat să urc. Am trecut de o bifurcație unde am dat cu banul și am luat-o tot în sus. În general nu îmi place să o iau în jos când pot să aleg să o iau în sus. Am câștigat destul de multă diferență de nivel iar la un moment dat terenul a început să devină plat. A fost o surpiză destul de mare pentru că nu mă așteptam deloc să se întâmple așa. Am dat de o bifurcație care era clar că o să cotească dreapta spre Bigăr. Cum drumul spre stânga continua și părea să fie abordabil am continuat pe el. Am dat de marcajul făcut de pemi cu dungă verde pe fond alb. Nu știu dacă pe vreo hartă de a lor culoarea are vreo semnificație dar peste tot pare să fie același gen de marcaj. Cred că e un marcaj continuu între toate satele pemești situate de o parte și de alta a munților.
Am continuat pe un fel de curbă de nivel și dupa vreo 7-8 km. am atins punctul de care povesteam anul trecut. Practic am legat cele două variante. Legătura e mult mai clară decând m-aș fi așteptat. N-aș fi zis că pe acolo ar fi trebuit să o iau anul trecut. Se poate evita coborârea pe drumul principal și revenirea pe curbă de nivel pe drumul ce urcă de la Voinicovăț.
Imediat ce am clarificat situația cobor totuși ca să fac bucla scurtă. În coborâre dau de un Boletus Aestivalis. Prea frumos ca să-l las acolo. Mai era cel puțin unul dar nu prea aveam loc să-i car așa că m-am mulțumit cu atât. Ajung în punctul în care trebuie să revin în urcare pentru a termina mica buclă. Interesant e că acest drum pare să fie un fel de drum prinicipal ce pare să aibă legătură cu bazinul Mraconiei. De văzut pe viitor ce variantă poate deschide. Următorul lucru de aflat e cum se poate cel mai simplu de la Bigăr la Eibenthal. Indicatoare par să fie deci mă aștept să nu fie o problemă. Practic nu mă interesează neaparat să cobor la Bigăr dacă legătura există pe creastă cumva. În momentul în care am început să cobor spre sat am dat de o bifurcație marcată cu dungă roșie clasică. La momentul potrivit voi merge direct la Eibenthal pentru a explora variantele de acolo.
Cu problema lămurită ajung înapoi în sat. Încerc să dau de un magazin dar aflu că se deschide doar la ora 5. Nu prea stă nimeni în locurile astea izolate să aștepte toată ziua după câte un client rătăcit așa ca mine. Drumul până jos din Bigăr era oricum la vale și mai nou cu asfalt așa că ajung repede înapoi la Dunăre după ce trec de Valea Sirinei.
Ținta finală de a pleca și reveni în Valea Almăjului atingând Eibenthal fără a coborî la Dunăre, folosind doar zona exclusiv înaltă a munților Almăjului fără a surapune vreo potecă pare posibilă. Dar vreau să o lămuresc în totalitate pentru că atunci când mă voi porni să o fac să știu foarte clar în ce direcție să o iau. Disanțele sunt lungi și e nevoie de optimizare maximă. Probabil că vorbim de vreo 130 de km. drumuri forestiere cu destulă diferență de nivel(probabil peste 2500). Nu prea mai încape loc de explorare. Scopul final e să plutești prin locuri în care altă dată nu știai încotro să o iei. Teoretic ar merge și dormit în pădure și explorat pe îndelete dar logistica se complică. Prefer să merg în ritm sportiv mai alert.
