Grubigstein

Din câte am înțeles de la gazda noastră care a fost foarte drăguță să ne invite la o cafea într-o după-masă, dacă Ehrwald e un loc mai nefițos, Lermoos, e mai comercial și cu mai multe hoteluri. Am simțit un pic de invidie locală în genul(Arad-Timișoara) dar dacă tot eram acolo am decis să urcăm pe Grubigstein. Oricum distanța dintre cele două localități e foarte apropiată.

Am urmat același tipar folosit atunci când am vizitat masivul de vizavi. Adică am luat o gondolă care ne-a urcat repede sus și ne-am plimbat exclusiv în zona înaltă. Teoretic am fi vrut să ajungem și pe Zugspitze dar prețul mi s-a părut exagerat având în vedere că vorbim de o singură urcare. Pe de altă nu pot să o facă gratis iar austriecii chiar au dezvoltat o industrie din aceste instalații atât vara cât și iarna. E o bună modalitate de a face copii să guste muntele și să-i facă să meargă și atunci când vor fi mari.

Din Lermoos am ajuns repede sus. Lacurile pe lângă care m-am plimbat în ziua anterioară se vedeau foarte spectaculos de sus. N-am urcat foarte mult dar bucata de urcare a fost destul de tehnică printre stânci și bolovani. Am înaintat cu atenție pănă în punctul în care traseul a devenit expus iar eu nu mă dau în vânt după așa ceva.

Creasta care pornea din locul de unde ne-am întors era destul de lungă(peste 8 kilometri) cu o primă bucată în line dreaptă având o configurație aparte pe care n-am prea văzut-o în altă parte. Chiar dacă înălţimile sunt asemănătoare cu cele de pe la noi din Făgăraş sau Retezat aş putea spune că parcă nu prea se simte acest lucru. La noi munţii parcă sunt mai încărcaţi de istorie, mai ezoterici, mai sălbatici, mai neatinşi. Aici parcă lucrurile au cam trecut de mult de perioada romantică. E un fel de “business as usual”. E un fel de epocă post-modernă. Aproape oricine cu puţină voinţă şi ajutat de o gondolă se poate căţăra la 2500 de metri  sau chiar mai sus. Dacă acest lucru e bine sau rău n-aş putea să zic. Dacă aceasta e direcţia spre care ne îndreptăm şi noi şi dacă e cea corectă iarăşi n-aş putea să zic. Din păcate ce cred eu că se va întâmpla e că nu vom avea nici gondole dar nici copaci. Da, pădurea se va regenera, dar în cât timp? Cam ce anume vor zice nepoţii nostri când vor sta şi vor privi de pe un vârf în zare spre pădurile care altădată aveau fagi bătrâni de sute de ani şi care au dispărut?

O altă categorie destul de prezentă pe lângă gondole e cea a celor ce se dau cu bicicletele de MTB enduro. Specia asta pare ceva aparte. Nu par să alerge după recorduri, nu par să le pese de Strava, nu se grăbesc şi par că se mişcă în reluare, nu sunt neaparat foate slabi. Îi deosebeşti de restul cicliştilor datorită furcilor foarte lungi şi a suspensiei spate. Recunosc că arată ciudat o astfel de bicicletă. Nu prea mă văd migrând în această direcţie în primul rând că necesită o altă bicicletă. Dar de încercat cred că aş încerca să văd cum e să te dai la vale. În zona Ehrwald erau destule locuri cu poteci special concepute pentru enduro. E interesant cât de mult s-a diversificat mersul pe bicicletă în ultimii ani. Nu m-aş fi gândit în urmă cu peste 30 de ani când călăream prima mea bicicletă Pegas la asemenea lucruri.

Cu astfel de gânduri ne-am apropiat de sfărşitul şederii noastre în Austria în timp ce trăgeam de parcă omni-prezenta nefiltrată de la finele turei. Ne gândeam deja la următoarea opire: Alpii francezi.