Nu prea credeam că o să iasă vreo tură atât de palpitantă în acest an. După o primăvară ratată am început din nou seria de ture prin Banat. În ultimii ani am abordat pădurile virgine din Semenic în zeci de ture. Mi-a încolțit în cap idea de a face o traversare de pe platoul Semenicului până jos în Valea Almăjului. Am mai făcut în trecut pe diferite alte drumuri și poteci dar de această dată am decis să traversăm pe vechea potecă marcată cu dungă roșie care traversează prin inima pădurii virgine. Ca să nu complicăm logistica am decis să urcăm pe Semenic cu bicicleta și tot din Valea Almăjului. Știam că o să fie complicat și așa a fost, dar al dracului de frumos.
Am pornit din Prilipeț unde am lăsat mașinile după ora 10 iar de acolo după vreo 1 oră și un pic am ajuns la Botul Calului. A urmat o urcare solicitantă până la Cantonul Coșava. Bucata asta poate fi destul de demoralizantă pentru că pe acolo încă se exploatează iar umbra și umezeală fac înaintarea greaoaie. Dar ne-am antrenat în atâtea ture așa încât am trecut ușor peste.
O pisică sălbatică a sărit în fața mea la relativ mică distanță și a disparut în pădure. Apropierea de Coșava și dispariția exploatărilor transformă repede peisajul specific zonei înalte din Semenic. Dau și de câteva exemplare de Pleurotus Pulmonarius pe o cioată de fag lângă marginea drumului.
La Coșava sunt surprins să văd că e ceva animație. M-am bucurat când am aflat că acea cabană a fost cumpărată și că o să fie deschisă circuitului turistic. Aflăm aceste detalii de la proprietari care trebăluiau pe acolo. La cât de mare și de întins e Semenicul un loc de popas într-o tură mai lungă sau chiar un punct de start pentru diferite variante sunt o idee bună. Cantonul are o pagină pe facebook iar pentru amatorii unor altfel de ture cred că e o soluție bună de găzduire. Aflu că nu prea trece nimeni pe acolo lucru care nu mă miră.
O Amanita Rubescens stătea fix lângă drumul ce trece pe lângă canton. Facem câteva fotografii, ne luăm rămas bun și ne vedem mai departe de drum. Dau din nou nas în nas cu un cerb uriaș care din nou se sperie și dispare repede în pădure. E momenul în care îmi dau seama că înaintăm destul de greu și că e posibil ca planul nostru să nu fie dus la îndeplinire. Dar cumva n-am renunțat la idee deși ne apropiam binișor de ora 4 când am intrat în Poiana Begului. Aici o căprioară păștea nestingherită și datorită poziției mele camuflate de un copac dar și datorită direcției vântului nu mă simte. Apuc să o văd destul de bine dar mă vede și dispare și ea repede.
Poiana e superbă și alimentăm cu apă din râul ce traversează prin mijlocul ei. La fel de superbă e și urcarea prin pădure pănă la marginea pădurii. Acolo facem o mică pauză și stăm puțin la povești cu 2 băieți ce au urcat pe biciclete electrice din Reșița. Parcă tot mai multă lume trece pe electrice. Până la urmă nu-i neaparat ceva rău în asta dar eu cred că o să rămân multă vreme pe transmisie clasică deși mă tentează tot mai mult o variantă full-suspension cât mai ușoară.
Ajungem din nou la marginea pădurii pe binecunoscuta intrare pe la ora ora 6. Zăbovim preț de vreo 30 de minute să mâncăm ceva. Dăm iama în conserva de pește a lui Luci. La tura de 100 de kilometri de acum 2 ani am dat iama în pateul meu. Îmi dau seama că ora e destul de târzie pentru a intra pe acea bucată necunoscută dar să coborâm pe oricare alta era lipsit de sens. Nu prea aveam de ales.
Până în Poiana Mare drumul e ciclabil și lucrurile destul de simple. După aceea am mai pedalat pe anumite porțiuni dar în general nu e o bucată ciclabilă. Aproape că era ireal să te dai pe acolo în anumte porțiuni. Verificăm des GPS-ul și încercăm să ne ținem de marcajul vizibil din loc în loc. Pur și simplu nu ne permiteam să pierdem vremea ratând drumul. Întunericul începea să cuprindă tot mai tare pădurea. Din loc în loc soarele pătrundea prin desiș lăsând impresia unuor mici focuri aprinse prin toată pădurea. Spectacolul vizual era perfect. Spectacolul fonic nu se lăsa mai prejos. Aud și acum troznetul crengilor acoperite de frunze uscate ce se sfărâmau sub greutatea roților în timp mai știu eu ce păsări cântau parcă nepăsându-le de noi. Ca într-un scenariu slow-motion întunericul pătrundea peste noi și peste pădure în timp ce coboram încet, parcă tot mai încet în jos. Câteva bucăți de potecă în stare bună mă fac să uit pentru o vreme de situație. Am senzația că mă arunc în gol și, deși știu că mă voi izbi, parcă nu-mi pasă. Mă bucur de acel crepuscul. Îmi pare rău cumva că nu cobor pe lumină pe acolo să studiez mai atent pădurea dar momentele prin care trecem sunt unice. Nu mai contează ce diferență de nivel sau ce distanță am parcurs. Știu că tura e reușită când aceste detalii dispar. Râmăne să te gândești doar la timp. Ore la început, minute mai apoi iar la sfârșit secunde și milisecunde.
În punctul în care urmează să părăsim pădurea și să coborâm jos la drumul forestier ce șerpuiște pe lângă Nergănița e întunerc deabinelea. Era deja ora 10. Imposibil de găsit vreo potecă în acele condiții. Decidem să coborâm jos pe firul apei pentru că distanța nu era foarte mare. Trecem printr-o tufă mare de urzici iar apoi urmează un perete pe care alunecăm până ne oprim într-un buștean paralel cu acel pârâu. Urmează un film mut la lumina led-ului de la telefon pentru alte câteva zeci de secunde după care dăm de drum. Când se întâmplă asta e de obicei motiv de bucurie. Bezna și lipsa unei surse de lumină cu telefoanele descărcate nu fac situația prea roz pentru că era extrem de greu să pedalezi 20 de kilometri prin beznă. Cumva ajungem din nou la Botul Calului și îmi amintesc de optimismul meu de la început. Hotărâm să ne uităm dacă telefonul ce-l avea taică-miu are totuși vreo lanternă. Avem noroc și se aprinde un led așa că folosindu-ne de acea lumină coborâm, chiar dacă destul de greu, spre Valea Almăjului.
Era trecut de ora 1 noaptea când vedem un bec aprins la marginea satului. În general în trecut înainte de turele cu pornire de la Domașnea ne prindea ora 2-3 noaptea povestind lângă un pahar de bere. De această dată cam tot atât ne-a prins dar în noaptea de după. A fost cu siguranță cea mai intensă tură pe care am făcut-o vreodată. N-a fost neaparat despre pedalat ci a fost despre a trăi și a simți lucruri unice.
Disclaimer: Nu mă aștept să mai fie vreun nebun să vrea să facă această bucată cu bicicleta dar cu siguranță nu recomand să urmați același traseu urmat de noi(în special în ultima bucată) și nici nu recomand să intrați în această zonă fără un ghid(good luck with finding one) și fără să vă informații și să studiați în prealabil.