În acest an se împlinesc 15 ani de când am urcat prima dată pe un munte de peste 2000 de metri din Carpații noștrii. În această duminică am refăcut o parte din traseul parcurs în acele vremuri dar de data aceasta pe bicicletă. Atunci în 2000 am mers o zi întreagă pe un drum forestier care parcă nu se mai termina. Am rememorat acel tur de forță fenomenal pedalând cam din același punct până înspre capătul drumului forestier Târnicioara. Pe aici am mai fost și în urmă cu doi ani cu mașina dar de atunci nu am îndrăznit să mai bag mașina pe aici. E totuși prea mult și niciodată nu poți ști în ce stare e. De data asta Elena a zis că tura de cu o zi în urmă pe urmele zimbrilor i-a fost destul așa că am mers împreună cu tati.
Pornim de la foișorul situat cu vreun kilometru înaintea bifurcației spre munte și coborâm o bună bucată până la podul de unde drumul se bifurcă din nou. Varianta din stânga face ocoloul lacului pe la Pensiunea Wittmann. Noi continuăm spre dreapta pe valea Hidegelului până în punctul în care dăm de indicatorul cu drumul forestier Târnicioara. De aici urmează 7 kilometri de urcare susținută pe care reușesc să-i fac pe bicicletă. Cu vreun kilometru înainte de capătul drumului cotim spre stânga prin pădure spre golul alpin. Aici e nevoie să împingem bicicleta panta fiind mult prea înclinată și drumul destul de denivelat. Relativ repede ieșim în golul alpin de unde admirăm priveliștea spre Țarcu și creasta munților Cernei. Mă minunez cât de întins e acest areal situat la limita dintre munții Țarcu și munții Cernei dar și de pădurile întinse de la poale. Culmea Ostreșului care pleacă imediat de lângă lac urcă, trecând prin locul numit “Priporul Calului” până aici pe muchia unde am ajuns noi fiind vechiul drum pe care ciobanii în trecut urcau cu oile și caii spre munte. Probabil oamenii de pe timpuri s-ar minuna dacă ar vedea mașini de teren, tractoare și iată acum bicicliști sus în vârf de munte.
Deși prognoza arăta bine, cerul, odată ajunși în liziera pădurii, nu prea arăta grozav. Planul nostru era să urcăm până sus în creastă. Vreo două tunete înspre Țarcu ne pun pe gânduri și nu ne surâde deloc pedalarea pe creastă printre fulgere. Din păcate zilele lungi de vară vin și cu astfel de fenomene meteo. Din punctul în care decidem să ne întoarcem ar fi urmat o coborâre scurtă iar mai apoi un push-bike de vreo 30 de minute până în creastă. Există o stână situată în această șa. Se numește stâna Pepeștilor și e bine de știut că există în caz că ai nevoie de adăpost în aceste locații izolate.
Si aici ca mai peste tot se taie pădurea. E vorba de exploatări cu acte în regulă fiind date de ocolul silvic. Problema în cazul acestor exploatări “legale” e că nu știe nimeni cât se taie peste cantitatea licitată. Metoda e simplă. Licitezi un parchet sub-evaluat ca și cantitate și ajungi să tai dublu. Toate chestiunile acestea nu le verifică nimeni ne-existând nici un fel de control asupra cantității de lemn tăiate din pădure. Dacă stau să mă gândesc bine am auzit de tot felul de categorii sociale care se plâng din cauza salariilor. Un pădurar câștigă la rândul lui un salar de mizerie dar nu ai să vezi nici unul protestând în fața guvernului. Iar puținele cazuri care se opun sistemului ajung să-și riște viața și sănătatea în fața celor cu interese în exploatarea pădurilor. E greu să ceri să nu se taie nici un lemn din pădure pentru că e absurd. Problema aici e că nu se fac exploatări sustenabile și se fură în interesul unor indivizi înregimentați politic. Din punctul meu de vedere în managementul fondului forestier e făcut în mod clar defectuos iar cei care fac asta nu au nici un interes să schimbe ceva. Statul român prin aceste direcții și ocoale silvice e în mod clar un prost manager. Apele, pădurea, fauna și flora din aceste ținuturi sunt o bogăție de care cred că suntem prea puțini conștienți într-o lume care seamănă tot mai mult cu o planșă din Age of Empires.
În timp ce povesteam începe și o scurtă ploaie așa că stăm preț de o țigară în vagon invitat de paznic. Ploaia între timp se oprește așa că o luăm la vale. În timp ce coboram îmi dau seama că această bucată de drum a fost totuși destul de abruptă pentru că până la indicatorul de unde a început urcarea mâinile mi-au tremurat zdravăn deși furca a muncit serios. Viteza pe coborâre e mai mică decât aș fi vrut eu dar după căzătura de la început de sezon am hotărât că ar fi bine să fiu mai precaut. Oricum taică-miu venea mult mai încet așa că nu avea sens să mă grăbesc prea tare pentru a îl aștepta mai jos. Ritmul a fost oricum plăcut și tura foarte faină.
La coborâre cu puțin timp înaite de a ajunge înapoi la mașină fac și o pană care se rezolvă cu pompa dar acasă e nevoie să pun un petec. Întâlnim și un nene din Cornereva care cunoștea destulă lume din Domașnea așa că stăm mult de vorbă. Nu plecăm până nu îi promitem că vom trece pe la sălașul lui în această vară. De obicei nu reține numele oamenilor dar numele lui am reușit să-l rețin. Îl cheamă Gagarin și era un tip foarte simpatic. Cine știe poate într-o seară mergem la el la sălaș să dormim o noapte la cort lângă lac. Chestiunea amuzantă e că taică-miu îl întâlnise de dimineață în Domașnea iar omul se arăta foarte surpins cum de s-a transformat așa rapid în biciclist și cum de pedalam noi dinspre munte.
La un moment dat mă opresc pe marginea lacului și mă gândesc cât de mult seamănă acest loc cu peisajele ce le vezi prin Austria. Iarba încă verde amplifica și mai tare această senzație. Pe partea opusă tot mai multe căbănuțe cu priveliște la lac întăresc și mai tare această imagine. E o zona cu un potențial turistic foarte mare care din păcate e în stadiul exploatărilor forestiere.
Ajungem la Domașnea unde luăm un late-lunch și deși încă îmi resimțeam un pic cu gâtul mă risc și desfac o Paulaner. Pănă la urmă sunt bune și week-end-urile prelungite la ceva. Mai ales dacă nu stai să le dormi.
