Părea să fie o tură scurtă pe care să o termin repede așa că am pornit relaxat pe răcoare pe unul din multele drumuri asfaltate și foarte înclinate ce pare că le poți găsi mai peste tot în Alpi. Track-ul l-am luat de pe un site de promovare așa că nu mi-am făcut prea mari griji despre configurația terenului.
Panta e înclinată fix cum îmi place mie așa că am spor. Poate și din cauză că e prima tură cu SPD-urile cumpărate cu o zi în urmă. Trec pe lângă o pensiune și mă întorc un pic atunci când îmi dau seama că poate am intrat pe moșia vreunui austriac și risc să mă fugărească unul ce vorbește doar germană cu vreun topor pe acolo. Nu găsesc intrarea în traseu așa că o iau pe un fel de potecă. Mi-am zis că nu are cum să fie mai greu decât genul de bălăureală cu care sunt obișnuit prin Banatul montan. Ajung într-o grădină împrejmuită cu sârmă ghimpată. Trec bicicleta peste si merg pe marginea poienii fără să fac prea mult deranj. Mă răcoresc bine la picioare din cauza apei căzute pe iarbă. Încep să mă încălzesc și dau de un drum forestier. Verific track-ul și păream să fiu pe direcția bună.
Merg mai departe cu voioșie și dau peste un brad căzut peste drum. Trec cu greu de el cu gândul că nu au avut silvicultorii vreme să curețe drumul. Nu departe dau de altul. Intru într-o mare încurcătură pentru că brazi uriași erau trântiți peste drum. Nu reușesc să trec de doi asemenea brazi așa că ies într-o poiana și încerc să-i ocolesc prin partea de jos. Nu-mi iasă pentru că după aceea erau chiar mai mulți căzuți.
Revin și abordez problema prin partea superioară. Chiar în momentul în care încep să mă întreb cam ce dracu caut eu prin bălăureala de acolo văd un individ coborând spre mine. Nu știa o boabă de engleză așa că ne înțelegem prin semne. Era un italian la cules de ciuperci. Mă pune pe gânduri. Mă gândeam că nu-s așa mulți nebuni ca mine care să umble prin pădure după ciuperci. Se pare că m-am înșelat. Căutau ceva ciuperci galbene micuțe pe care după aceea am început să le observ și eu.
Cumva îmi spune că mai un prieten cu el care ar “parlare englezo”. Așa că în timp ce așteptam să vină omul exersăm mai departe limbajul semnelor. Apare și omul cu înclinații spre limba brexitarilor și mai stăm un pic la povești. Aflu că e la pensie și ca a lucrat în Canada iar acuma se plimbă și ei prin Austria. Oamenii se uitau așa ciudat la mine mai ales când le-am spus că-s din România. Arătam deja destul de agitat și cu urme de vegetație și urzicături pe picioare. Ne luăm la revedere și ne vedem fiecare mai departe de treabă. Ei cu ciupercile, eu cu bicicleta.
Copacii trântiți nu au dispărut. Parcă se înmulțeau și mai tare. Începusem să mă gândesc că scenarii de genul celor din Nopți la Serampore al lui Eliade poate au o umbră de adevăr în ele. Ajung în punctul în care nu-mi dau seama dacă e mai ușor să continui sau să revin. Devenea aproape imposibil să mai continui. Intru cu picioarele într-un lan de urzici și simt miliarde de furnicături în picioare. Furnicături care au persistat ore bune după aceea. Totul era foarte interesant pentru că mi-am dat seama că pot avea parte de senzații carpatine chiar și în Alpi.
Scap de zona magică și după ce mai trec de vreo doi brazi drumul se curăță. Erau deja vreo 2 ore trecute și eu nu aveam mai mult de vreo 12-13 kilometri. Am spor pe drum până când acesta dispare pur și simplu. Mă învârt un pic până dau de o potecă. Un single trail de toată frumusețea de care mă bucur la maxim.
Continui pe un drum forestier până în momentul în care track-ul mă duce printr-o zonă îngrădită unde văd un semn care indica că accesul bicicliștilor e interzis. Fac un mic ocol și mă trezesc în vârful unei poieni cu o perspectivă largă asupra văii Gailtal. Eu eram de fapt undeva în zona alpilor Gailtal. Deviind de la track îmi dau seama că e nevoie să cobor o pantă extrem de abruptă neciclabilă care s-a continuat odată coborâtă cu un push-bike care s-a oprit la un fel de stână. Doi trekkeri stăteau acolo la picnic. Îi salut, iau niște apă de la izvorul de acolo și continui să pedalez pe drumul forestier care începea de acolo.
A urmat o coborâre de pomină de vreo câțiva kilometri care s-a terminat evident într-un alt drum asfaltat care a coborât în drumul principal din vale. Nu m-aș fi așteptat să fie o tură atât de palpitantă dar iată că există și prin Alpi destule locuri prin care poți să bălăurești.
Ajung înapoi, îmi desfac o Franziskaner și mă bucur de ea în timp ce încă simțeam miliardele de furnicături din picioare. S-a vrut o plimbare scurtă și rapidă dar s-a transformat în joia aspră din Alpi.
