Într-una din ture n-am mai pornit fără mașină pentru că nu mai aveam chef să pedalez pe asfalt. Am mers până în Megève, am lăsat mașina într-una din parcările cu plată de acolo(la final am plătit cam 2 euro pentru vreo 5 ore) și am pornit spre următoarea creastă, paralelă cumva cu lanțul Aravis dar mai aproape de Mont Blanc. Am ochit un traseu care urca până sus la 2000 de metri iar de acolo mă așteptam să am o vedere largă asupra întregii zone.
Am pornit și de această dată tot de foarte de dimineață. Aproape câ nu mi-a venit să cred când am văzut un câine lăsat liber că a venit spre mine. Cred că a fost singurul pe care l-am văzut în toate cele trei săptămâni.
Oarecum enervant e că, pe urcare, trebuia să mă opresc și să desfac iar după ce trec să pun la locul sârma care bloca vacile în zona de păscut. Am văzut atâtea vaci câte n-am văzut în viața mea. Oamenii ăștia chiar se ocupă cu animalele în aceste zone pe lângă ce mai fac ei acolo cu turismul. Am văzut familii tinere cu copii mici trebăluind pe lângă ferme semn că poate tradiția fabricării Reblochon-ului va merge mai departe.
Urcarea e lungă așa că am timp să mă dezmorțesc și să mă gândesc la multe. Îmi dau seama că Franța are parcă șarm spre deosebire de Austria. Îmi place ordinea austriacă dar parcă Alpii au cumva “gust” în Franța. Interesant e că cel la care am stat era un scoțian care s-a săturat de ceață și ploaie și s-a mutat în Franța. Probabil e cumva atrăgătoare zona și pentru alții. Văzând cum stau lucrurile aș putea să zic că înțeleg de ce.
Am ajuns până la urmă sus dar datorită unui plafon de nori vizibilitatea nu era chiar cea dorită. Cu toate astea am stat preț de câteva minute bune. De cele mai multe ori munții înalți îi vezi mai bine de pe munții mai mici din jurul lor.
Din punctul de maxim am început coborârea pe o potecă superbă. Mi-a amintit de poteca din Țarcu de anul trecut. Genul ăla de potecă înaltă pentru care aș împinge bicicleta toată ziua doar să ajung la ea și să mă dau câteva minute. Am trecut în partea opusă pe lângă aceleași zeci de vaci. Am ajuns la un drum iar apoi la o altă potecă mai tehnică ce m-a scos lângă un fel de fermă. Au început să apară și alți oameni la plimbare. Îmi trăgeau câte un “Bon Jour” și un zâmbet. Cam cu atât am reușit să rămân în cei 9 ani de franceză făcuți la școală așa că le răspundeam și eu la rândul meu. Zâmbetul e limbaj universal așa că pentru ăsta nu-ți trebuie școală.
Ultima bucată a coborârii a fost pe asfalt dar a fost wow. Kilometri buni de coborâre în viteză terminată în câteva curbe strânse. Era deja a doua săptămână de vacanță. Deşi nu era ușor să țin un asemenea ritm zilnic faptul că făceam ce-mi place îmi dădea motivația să mă trezesc aproape în fiecare dimineață foarte devreme. În momentele de relaxare făceam ture cu fetele. Într-una din aceste ture am mers într-o plimbare ușoară în Les Saisies. Aici dacă aș putea aș veni la ski la un moment dat. Mi-a plăcut extrem de mult lărgimea pârtiilor. Din câte îmi povestea un belgian întâlnit pe drum, curios despre limba ce o vorbim, în aprilie acolo au fost cam 1.5 metri de zăpadă. O grămadă de puști însoțiți de instructor se dădeau pe trasee enduro special amenajate. Iată un alt fel de a aduce oamenii la munte și vara. Oare Semenicul nostru nu s-ar preta pentru așa ceva de sus de pe platou până jos în Gărâna sau Văliug dacă ar apărea o gondolă? Dar la noi când vine unul să facă un telescaun se găsește un primar venit probabil direct de la stână în biroul primăriei să pună bețe în roate. Cum dracu s-or fi dezvoltat ăștia iar noi de 30 de ani nu reușim aproape nimic?
