Neck-ul vulcanic Trescovăţ

Astăzi am zburat peste Banat. De la Dunăre până la Domaşnea peste munţi. Munţii Almăjului nu sunt înalţi dar compensează în schimb prin gradul de împădurire şi izolare. Există pe de o parte Valea Almăjului iar pe cealaltă parte Dunărea. Pe cât sunt de întinşi şi împăduriţi pe atât de spectaculos sunt retezaţi de culoarul prin care fluviul ce pleacă din Germania şi-a făcut loc în ultimul său obstacol major înspre mare. Prin munţii Almăj nu prea merge nimeni. Un paradis cunoscut în special de ciclişiti. Sunt accesibili în special acestui gen de abordare datorită distanţelor foarte lungi dar şi a lipsei infrastructurii. Aproape imposibil de făcut trasee pe aici cu excepţia câtorva trasee ce pleacă de la cazane. Anul trecut în noiembrie am făcut de asemenea o incursiune înspre cel mai înalt punct, vârful Sfinecea Mare, prin Rudăria. De data asta am ales Trescovăţul. Acest neck vulcanic apare parcă de nicăieri şi profilul său impresionant atrage priviriea din şoseaua ce şerpuieşte de la Orşova la Moldova Nouă pe clisura Dunării. Drumul până aici dinspre Orşova are bucăţi în care trebuie încetinit complet fiind extrem de denivelat. Trecem de un prim indicator înspre Trescovăţ şi intrăm în traseu de la următorul indicator aflat undeva la baza Trescovăţului pentru a scurta distanţa. Cei de la Parcul Naţionarl Porţile de Fier au făcut o treabă foarte bună marcând traseul şi semnalizându-l corespunzător dar pe de altă parte nu trebuie să vă luaţi după timpii specificaţi pe aceste indicatoare. Nu ai cum să faci 8 ore. Noi am făcut sub 5 ore dar asta cu 1 oră de stat sus pe vârf şi cu pauze foarte dese şi deci fără nici o grabă.

Trecem pe lângă o băbuţă de la un sălaş rămas printre zecile de vile şi pensiuni apărute pe clisură şi începem să urcăm. Băbuţa ne întreabă unde mergem stând lângă o iadă. Îi răspundem unde şi pare să nu priceapă aşa că ne întreabă: de ce mergem? Îi spunem că urcăm pentru că e frumos şi pare să fie mulţumită de răspuns. Traseul de aici îl vom continua împreună cu un căţelus care avea să ne însoţească pe tot parcusul. Părea că ştie foarte bine locurile.

Urcare e foarte lejeră şi deşi am reuşit să luăm în înălţime aproape 800 de metri diferenţă de nivel nu pot spune că m-am resimţin în vreun fel. Am avut poftă de urcat pentru că ultmiile 3 săptămâni în afară de ture de stadion unele treburi şi răceala m-au ţinut pe loc. Aşa că după ce urcăm câteva pripore şi trecând printr-o poiană largă ajungem sus. Priveliştea de aici taie răsuflarea iar Dunărea se vede magnific. Pereţii verticali de câteva sute de metri de la picioarele noastre îmi fac palmele să transpire. Deşi îmi place muntele n-aş putea zice că mă dau în vânt după trasee expuse. A fost un bun moment să stau minute bune şi să încerc să-mi controlez senzaţia de ameţeală generată de nebunia ce se revărsa la picioarele noastre. La coborâre urmăm, pentru a evita monotonia dar şi pentru o vizibilitate mai bună, muchia paralelă celei pe care am urcat.

De remarcat în această perioadă o specie de floare rozalie care aparent creşte în grupuri foarte mari. Am dat de 2,3 astfel de covoare încântătoare. De asemenea copacii sunt diferiţi de ceea ce vezi de obicei în alte zone montane din Carpaţi. Specii de gorun, corn pe lângă pinul negu de Banat care se pare că şi-a găsit loc şi pe aici. Deşi am fost foarte atenţi nu am văzut nici o viperă. M-aş fi aştepat să o văd în această zonă stâncoasă. Probabil a contat şi vremea pentru că a fost relativ înnourat şi cu nebulozitate ridicată. Aş fi vrut să văd profilul Trescovăţului proiecat pe un albstru sticlos. N-a fost să fie senin dar a fost în schimb verde. Nu am trăit de foarte multă vreme sezaţia de verde crud, abundent. Parcă au înnebunit toţi copacii şi toate miile de fire de iarbă neatinse de nimeni. Călcam parcă cu teamă prin poienile de la poalele Trescovăţului de frică să nu strivesc acest verde. Senzaţia era completată de sălaşele părăsite cu acoperişurile dărâmate pe lângă care am trecut. O lume parcă moartă dar în acelaşi timp mai vie ca niciodată.

Şi tot azi am văzut la unul din sălaşele care mai era în picioare fereanguri cu ciucuri prinse în cuie la geam. N-am mai văzut aşa ceva de 25 de ani de pe vremea când mergeam la bunicii mei de la Prilipeţ. Atunci vaca era în ştal, lucrurile se ţineau în clet(i-a luat ceva şi la maică-mea să-şi amintească de acest cuvânt) iar noi mâncam la masa mică în cuină. Apă beam din bunari iar străbunică-mea se îmbrăca cu opreg şi cotrenţă. Mergeam acolo de câteva ori pe an de la Domaşnea cu autobuzul de Moceriş. Unde or fi dispărut anii ăia aşa repede nu ştiu.

Ajungem deci înapoi la maşină unde ne luăm rămas bun de la prietenul nostru ce ne-a însoţit şi pornim spre Sicheviţa cu gândul să trecem pe Valea Almăjulul. Trecem de un filtru de poliţie şi cotim spre Sicheviţa iar de aici cu gândul să mergem spre Gârnic. Culegem informaţii şi aflăm că starea drumului nu e tocmai bună până la Şopotul Nou. Hotărâm totuşi să ne încercăm norocul dar facem cale întoarsă. Deşi circulabil drumul era destul de prost. Era prea mult să mergem 30 de kilometri în asemenea condiţii aşa că hotărâm să nu continuăm. Oarecum dezamăgit o luăm înapoi spre Liubcova. Poliţistul ce ne-a oprit ne-a recomandat să trecem în Valea Almăjului pe la Ravenska. Spunea că drumul e în stare foarte bună fiind refăcut de curând. Sincer nu mă aşteptam să fie într-o asemenea stare bună. Am mers şi în treapta a 4-a cu 60 km/h şi foarte repede am ajuns la Ravenska. Aici oprim preţ de 15 minute pentru câteva fotografii şi discuţii cu doamna ce vindea la magazinul de lângă biserică. Aflu în acest fel câteva detalii foarte interesante despre acest sat de pemi din inima munţilor Almăjului. O proporţie covârşitoare dintre ei au plecat imediat după 1990. După spusele femei undeva la 75% dintre pemii de aici au plecat. Se pare că primul a fost unul care s-a angajat la o fabrică de cauciucuri de lângă Praga şi care încet, încet i-a ajutat şi pe ceilaţi să plece. Aceste sate din păcate vor avea o soartă tristă pentru în acest moment mai sunt 3-4 copii în toată localitatea care mai numără 75 de suflete.

De aici continuăm să coborâm până în Bârz şi intrăm mai apoi în Dalboşet iar de aici ne oprim la socrii la Prilipeţ. Evit un radar în Prilipeţ la mustată şi după ce stăm un pic şi aici, luăm mielul de Paşte şi mergem la Domaşnea. Dar nu înainte să gust din brânza de oaie proaspătă. După ce ajung la Domaşnea gust şi un ştampăl de răchie. E prea frumos în Banat. Nu că în altă parte nu ar fi. Dar aici simt eu că e cel mai bine.

Download file: Trescovat.gpx