Am cartografiat o marte parte din Munții Banatului dar încă n-am reușit marea traversare a Munților Almăj prin inima lor sălbatică. Am încercat destule variante atât dinspre Dunăre cât și dinspre Valea Almăjului dar încă nu am o imagine foarte clară a tuturor variantelor de traversare. Aici încă mai e mult de lucru.
Ocazia de a aborda o alta variantă s-a ivit odată cu perioada celor câteva zile libere de Paște. Planul presupunea urcarea pe valea Iardașița pe unde am mai trecut în trecut și traversarea către drumul de legătură dintre Pregheda și Eșelnița. Bănuiam că se poate traversa în vreun fel.
Am noroc și de partener pentru că Ovidiu era acasă de sărbători iar în această tură am plecat practic de la el de acasă. Eram relativ antrenați așa că avem sport la pedalat. Avansăm repede din punctul în care drumul se bifurcă cotim spre stânga. Spre dreapta drumul duce către șaua Patru Pene de unde coboară mai departe în Valea Sferdinului la Mehadia. Ovidiu îmi spune că zona în care am intrat se cheamă la Răchiți.
Sunt surprins să văd că putem înainta pe kilometri buni pe un drum incredibil de bun pentru pedalat. Pădurea mă surprinde și ea fiind foarte frumoasă. Lucrurile păreau că merg foarte bine dar parcă ceva îmi spunea că nu va dura prea mult incursiunea noastră. Am început parcă să dezvolt un al 6-lea simț și să prevăd astfel de situații.
Ne oprim la o cabană silvică unde un grup de oameni făceau ceva pe acolo. Nu îmi e clar ce. Nici nu eram foarte curios. Îi întrebăm dacă au cunoștință de vreo variantă de traversare spre drumul ce coboară de la Pregheda. Ne spun că ei nu au cunoștință de vreun drum ciclabil. S-a mai întâmplat ca lumea să nu înțeleagă că pentru mine împinsul, trasul și căratul bicicletei nu e neaparat o problemă așa că le-am mulțumit și am mers mai departe. Era păcat să nu încercăm.
Avansăm pe o bucată bună de drum iar în capătul lui dăm de o tocăniță de noroi. Nu ne descurajează. Intrăm pe un drum de TAF și pedalăm o bucată. Ajungem într-un punct de belvedere într-o zonă despădurită de unde începem să împingem prin pădure. Și împingem. Probabil n-a mai trecut picior de om pe acolo de ani de zile. Un craniu de cerb face atmosfera și mai interesantă. Nici nu mai povestesc de culcușurile făcute de căprioare sau de cărările vizibile ale mistreților. Coborâm într-o vale și urcăm într-un alt punct unde ne oprim să facem planul. Verificăm harta și era clar că suntem departe de drum. Am pornit în tură târziu așa că nu prea ne puteam permite să dăm greș. Riscam să ne prindă noaptea prin junga almăjeană așa că decidem să ne întoarcem.
Voi reveni cu siguranță în acest loc pentru că am observat o altă variantă de drum de TAF care e posibil să ducă după vreo 3-4 kilometri la drumul cu pricina. Facem cale întoarsă cu gândul că azi nu vom vedea totuși Dunărea chiar dacă sunem foarte aproape de ea. Coborâm în viteză pe același drum și ajugem înapoi la punctul de start. La urcarea n-am resimțit așa de tare bolovanii de pe drum în viteza coborârii am început să-i simțim destul de zdravăn. Facem o singură oprire la izvorul numit Puța Fetii. Îmi e greu să-mi dau seama de unde ar putea veni un astfel de nume. Spălăm bicicletele, stăm un pic la povești și pornesc înapoi spre Domașnea. Chiar dacă ne-am blocat am reușit să cartografiez o zonă nouă. Realizez că există câteva variante extrem de interesante ce pot fi abordate nu doar dinspre Dunăre sau Valea Almăjului dar și dinspre culoarul Cerna. E bine câ se poate explora atât de aproape de casă.
