La tura asta m-am tot gândit în ultima vreme. Așteptam doar momentul să rămânem din nou prin Timișoara. Spun prezent și Luci, Sergiu și Dodi. Nici unul dintre noi nu a mai fost pe aici așa că eram în mod discovery.
Parcăm mașinile la Oravița după ce trecem de ceea ce părea o zi de sămbătă cu aglomerație la piață. Temperatura e foarte plăcută și vremea perfectă pentru pedalat. Ne oprim în Brădișoul de Jos să iau niște apă pentru că bidonul meu a rămas la odihnă în portbagaj.
Avem spor la pedalat pentru că drumul șerpuiește foarte frumos pe marginea râului. Primul stop îl facem în punctul de oprire Ciudanovița. În imediata vecinătate a acestui loc vedem un tunel așa că mergem să-l vedem de aproape. În partea superioară a intrării distingem scris cu litere romane anul 1863.
Calea ferată ce leagă Oravița de Anina are o vechime impresionantă și a fost construită din rațiuni economice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Banatul în acele vremuri era sub orânduirea imperiului austro-ungar iar zăcămintele de cărbuni din zona Aninei trebuiau transportate către Oravița iar de aici mai departe la Dunăre. Terenul are o configurație dificilă așa că acest obiectiv e cu atât mai impresionant.
Din punctul de oprire de la Ciudanovița coborâm pe un drum pietruit și ne oprim scurt la intrarea minei de uraniu. Nu zăbovim prea mult pentru că vedem semnul ce indică prezența materialelor radioactive dar și ceea ce părea o haldă de steril pe partea stângă a drumului. Exploatarea a atins punctul maxim aici în perioada comunistă iar uraniul era trimis în Rusia. Ciudanovița e o localitatea pe care aș numi-o ciudată. E o singură stradă cu blocuri pe ambele părți. Pe cât de tristă parea zona locuită pe atât de frumoase erau dealurile înverzite din jur.
Lăsăm pentru puțin timp traseul în urmă și la un moment dat chiar și bicicletele pentru a merge să vedem unul din viaductele impresionante ale acestei căi ferate. E vorba de viaductul Jitin ce are o lungine de 37 de metri. Acesta e unul dintre cele 10 viaducte cu o lungime totală de 843 de metri. Păream niște pitici uitându-ne la picioarele viaductului pe care se sprijinea calea ferată. Îmi atrage atenția și arcul boltit zidit între cele două picioare ale viaductului. În drumul de întoarcere către biciclete auzim un zgomot deasupra noastră și ne dăm seama că vom avea noroc să vedem trenul trecând peste viaduct. Lucru care se și întâmplă așa că mai zăbovim vreo câteva minute.
Trecem de Ciudanovița, lăsăm în urmă o poveste tristă și periculoasă și avem parte de o primă cățărare. Drumul bun face loc unui drum care urcă brusc pentru a trece dealul la Gârliște. După urcarea bruscă avem parte de o coborârea pe cinste până jos. Această mică localitate m-a cucerit din prima. Mai toate casele erau aici aranjate și îngrijite. Ne oprim pentru o pauză de masă la barul/magazin din fața bisericii. Și dacă tot ne-am oprit să mâncăm ne-am zis că nu ar fi o idee rea să luăm și câte o bere. Eram deja trecuți de jumătatea traseului așa că ne gândeam că o să trecem destul de repede și peste a doua parte. Neștiind configurația traseului nu bănuiam că o să avem parte de o bucată de mountain-bike cu de toate.
Părăsim Gârliște și intrăm pe valea înverzită dar nu înainte de a ne opri să vedem una din morile din ansamblul de mori de pe această vale. Era situată într-un loc ce era extrem de frumos amenajat. Părea să fie o proprietate privată. Nu cred că era în circuit turistic pentru că nu am văzut nici un fel de indiciu în acest sens.
Înainte de a intra în pădure în zona accidentată traversăm prin râu așa că ne udăm și la picioare. Apa era prea mare și nu prea aveai ce să ocolești. Urmează o porțiune în care împingem bicicleta destul de mult până în apropierea gării din Gârliște unde traversăm din nou calea ferată. O vulpe se sperie de noi și gonește spre pădure. Un ultim hop și ajungem în cel mai înalt punct al turei de unde avem parte de o priveliște impresionată către pădurile Semenicului. E unul din locurile unde realizezi cât e de mare și împădurit este acest areal. Dealul peste care tocmai am trecut era străpuns de cel mai lung tunel al acestei căi ferate cu o lungime de 660 de metri.
Intrăm pentru o bucată scurtă de vreo 2 kilometri pe o porțiune de drum în coborâre ușoară ce era în stare extrem de bună și care cred că e una dintre cele mai frumoase bucăți pe care m-am dat în ultima vreme. Fericirea se termină brusc pentru că în zona a apărut veșnica și eterna exploatare forestieră care a transformat drumul într-o mămăligă continuă. Era imposibil de trecut pentru că și vegetația pe ambele părți era greu de pătruns. Greu și pentru biciclist dar greu și pentru bicicletă. Nu mă gândeam că ajungem să ne afundăm într-un asemenea hal. Dar e și acest lucru parte din ceea ce face frumos acest gen de activitate. Nu-mi amintesc să fi strălucit echipamentul pe mine sau bicicleta la finalul niciuneia dintre turele ce le fac. Așa că dacă am trecut de zona cu uraniu ce mai conta mămăliga de pe drum? I-am dat tot înainte.
Reușim greu să ajugem la Brădet. Nu îmi imagineam că e așa de sus localizat. De fiecare dată când treceam pe la Marila aveam impresia că e undeva mai jos față de acest punct. De fapt drumul până aici coboară, nu urcă. Luci ne povestește din amintirile lui de când era copil și cum arătau locurile din jurul Aninei în acele vremuri. Povestea și că schimba trei trenuri ca să ajungă de la Timișoara la Anina. Schimbăm și noi decorul și ne bucurăm de coborârea până jos în Oravița pe un asfalt ca-n palmă. Ne oprim scurt și la teatrul vechi doar pentru a vedea că drumul în acea zonă era în lucru. O spărtură în aceeași zonă scoate la iveală tunelul subteran care traversează Oravița și prin care curge pârâul Oravița. Tunelul a fost construit între 1733 și 1754 pentru a drena apele acestui pârâu.
Ajungem înapoi la mașină și pornim înapoi spre Timișoara. A fost o tură mult mai frumoasă decât m-aș fi așteptat. Configurația traseului a fost extrem de diversă și drumul ne-a dus prin locuri încărcate de istorie dar și prin zone extrem de sălbatice și pitorești. E cu siguranță o tură clasică a munților Banatului. Mulțam băieților pentru companie și sper să reușim să ne mai adunăm în acest sezon.
