Ultima zi petrecută în Alpi a fost evident tot în mișcare. Cu o seară înainte în timp ce savuram o nefiltrată și ne gândeam la variantele posibile mi-a sărit ochiul pe pontul dat de un ghid turistic pe site-ul de promovare al zonei. Am găsit repede și un track așa că nu ne-a rămas decât să ne urnim.
Lucru care s-a și întâmplat a doua zi. Ajungem în Hermagor și începem să urcăm pe un drum extrem de spectaculos până sus de tot în creierii munților. Bănuiesc că iarna e închis pentru că mi se pare greu să poți urca pe acolo în condiții de zăpadă.
Ajungem sus în ceea ce părea un sătuc sau mai degrabă un grup de case din lemn. Numele locului e Eggeralm și e genul de loc mai puțin știut de turiști dar extrem de fermecător. Poți merge în locuri super cunoscute și mediatizate(cum a fost Tre Cime în urmă cu câteva zile) dar iată că există și astfel de locuri mult mai aerisite.
Aici existau câteva cabănuțe care se puteau închiria dar am văzut și un loc în care preparau brânzeturi și chiar un mic restaurant unde, printre altele, comercializau inclusiv brânzeturile produse acolo.
Urcarea câtre vârful de 2000 de metri(fără un metru) e lină la început dar susținută după aceea. Avem noroc de umbră pentru că urcăm prin pădure o bună bucată. Poteca e fix pe granița dintre Austria și Italia. Se vedeau din loc în loc bornele ce delimiteză cele două tări pe care era inscripționat anul 1920. Deschiderea câtre zona alpilor Iulieni din nordul Italei era excepțională.
Zăbovim un pic pe vârf și continuăm traseul. Coborâm până într-un punct unde se găsea un alt grup de case poate mai frumos decât cele din Eggeralm. Ne oprim la terasa unui mic restaurant localizat într-una din acele case. Totul era făcut din lemn și decorat cu foarte mult bun gust. Evident că nu au uitat să pună flori la geamuri și aici. Cei câțiva turiști ce se plimbau pe acolo ca și noi erau extrem de tăcuți. Chiar dacă nu eram singuri pe acolo senzația de intimiate și de liniște nu lipsea. Probabil în anii următori o să mai caut astfel de locuri mai puțin cunoscute și o să evit obiectivele arhi-cunoscute.
Ne despărțim de mini-sătuc și coborâm prin pădure pentru e a reveni la punctul de start. Trecem pe lângă un grup mare de vaci care stăteau la păscut. Le ocolim și ajungem la drumul asfaltat de unde după încă vreo 2 kilometri ajungem la punctul de start trecând pe lângă un lac măricel care făcea întreaga zonă și mai atrăgătoare. Ne oprim să cumpărăm niște brânză maturată 1 an de zile. Pentru aproximativ 250 de grame am plătit 10 euro. Noi vindem în Banatul Montan o brânză de vacă sau de oaie mult mai bună la 3-4 euro kilogramul. Atâta tot că noi nu știm să ne organizăm și să facem mici puncte de colectare și procesare.
Mi-a plăcut extrem de mult tot ce am văzut în zona Eggeralm-Poludning și cred că e un bun exemplu despre ce mi-aș dori să văd în Banatul Montan. Adică turism responsabil și sustenabil care să permită producerea și promovarea produselor tradiționale. Creșterea animalelor nu a dispărut din îndeletnicirile oamenilor pentru că văd încă destui oameni relativ tineri prin creierii munților dar managemntul activităților turistice la nivel de autorități e catastrofal.
