Rapid și irezistibil
Dacă e 15 august atunci e Valea Almăjului iar aici variantele care se deschid sunt aproape nelimitate. O vale extrem de frumoasă înconjurată de păduri cât vezi cu ochii. Munții Almăj, Munții Semenic și Munții Aninei sunt la o aruncătură de băț. Anul trecut am urcat până la Botul Calului într-o ascensiune scurtă. De acolo există 2 variante. Nergănița spre dreapta și Coșava spre stânga. Dacă pe Nergănița am fost în căutarea bureților astă toamnă a rămas varianta Coșava.
Am pornit de unul singur fără track GPS și fără a studia traseul în vreun fel. Credeam că o să mă blochez în vreo fundătură pe undeva prin apropiere de golul alpin așa cum am pățit acum vreo câteva săptămâni când am coborât spre Mehadica. Dar nu a fost așa.
La Botul Calului ajung destul de repede fiindcă era destul de răcoare pe Valea Nerei. Imediat ce ies din Borloveni mă opresc să vorbesc cu un moș care stătea cu vaca la păscut. Dacă nu mă opream cred că nici n-aș fi observat murele mari și negre de pe marginea drumului. Mi-a amintit de bunică-miu când mi-a întins trei mure și m-a îmbiat să le mănânc. I-am mulțumit și am mers mai departe. De aici de la Botul Calului trec pe lângă cantonul silvic și intru într-o zonă cu brazi. Senzația pe care ți-o lasă umbra și desișul lor e înfricoșătoare. Te aștepți să-ți sară vreo joavină în cap în orice moment. Așa că am spor la pedalat încercând să mă concentrez la efort și să nu mă gândesc prea mult la asta. Câștig repede în înălțime pentru că drumul e în stare neașteptat de bună. În foarte puține porțiuni drumul e bolovănos și spart. Toată urcarea e ciclabilă așa că nu e nevoie să împing bicicleta cu excepția unei mici porțiuni.
Mă trezesc la un moment dat lângă un canton silvic și sunt surprins să văd un indicator către Vila Klaus(12 km) și Văliug(20 km.). Borlovenii Vechi erau în spatele meu la 27 de kilometri. În mai puțin de 1 oră aș fi fost în Văliug. Dar cum nu ăsta era scopul turei mele decid să urc pe drumul ce se deschidea de aici atât timp cât acesta va fi în urcare. Lucru pe care îl fac pentru că era irezistibil acest drum. Jocuri de lumini și umbre printre frunzele mișcate de vânt și o căldură blândă de august te atrăgeau ca un magnet. Sunt pur și simplu vrăjit a treia oară în mai puțin de 1 lună de această parte înaltă a Semenicului. Drumuri și cărări superbe, poieni și păduri ca în poveștile de demult fac irezistibilă toată această zonă.
Mă opresc la kilometrul 33 al urcării în momentul în care drumul începe să coboară. Evident că m-am oprit cu gândul că trebuie să revin aici. Încep coborârea în sens invers și mă opresc să analizez tunelul săpat aici între 1949-1951 în lungime de aproape 1 kilometru. Sunt surprins să văd că vechimea acestui canal este de dată recentă. Mă așteptam să fi fost făcut înainte de primul război mondial atunci când această zonă a Semenicului a avut parte de amenajări hidrologice impresionante.
Cardul de la GoPro a rămas în cititorul de card-uri din laptop așa că nici de data asta n-am poze sau filme cu excepția celor câteva pe care le-am făcut cu telefonul.
La coborâre mă abțin cu greu să nu las bicicleta să curgă la vale. Nu-mi iasă în totalitate și iau o trântă pe cinste atunci când roata spate îmi alunecă într-un un mic șanț acoperit cu noroi. Îmi dau seama că o să plonjez așa că mă sprijin în mâini și reușesc să amortizez căzătura. Iau totuși o gură de pământ și îmi simit buza inferioară amorțită minute bune. După ce pipăi/scuip îmi dau seama că am scăpat ieftin fără sângerări. Pe picioare eram julit binișor dar sunt deja obișnuit cu genul ăsta de lovituri așa că mă urc destul de repede înapoi în șa și îi dau la vale.
La Botul Calului mă opresc pentru o gură de mâncare și pornesc din nou la vale pentru a mă bucura de coborârea superbă pe cursul Nerei. Ajung spre ora 5 înapoi în vale pentru a fi îmbăiat de aceeași căldură plăcută a începutului de toamnă almăjan. Un pahar de vin bun și un somn adânc mă pregătesc pentru o altă aventură în ziua următoare.









