Veringin
Din păcate deși e februarie nu am parte nici de zăpadă dar nici de drumuri cât de cât uscate așa că trec pe lângă perechea de ski și uitându-mă la ele mă gândesc ce bine ar fi mers o urcare pe foci la deal. Dar mă liniștesc repede când știu că nu prea e zăpadă.
Bicicleta la rândul ei a suferit o revizie generală. Ploile din ultima vreme și-au spus cu siguranță cuvântul și nici măcar nu îndrăzneam să mă gândesc la vreo abordare în zone mai accidentate. Sunt tone de noroaie peste tot. Dar o tură de șosea pe aproape nu ar fi stricat. Cum săptămâna trecută am abordat TransSemenicul de la Slatina până în pasul Prislop de data asta am decis să merg într-o zonă mai puțin umblată și într-un loc unde nu am mai fost deși e foarte aproape de Domașnea.
Înainte de plecare pierd vreo oră să schimb maneta de la blocul de lumini care din păcate a cedat.
Verendin e un sat situat în extremitatea estică a munților Semenic în buza unui deal. De aici încep pădurile nesfârșite ale Semenicului. Chiar dacă e un sat aparținător al Luncaviței este o localitate destul de mare având o vechime considerabilă cu o primă atestare documentară în anul 1439. Satul e localizat la o înălțime de aproape 600 de metri fiind oarecum pe același nivel cu gealul Domășnii.
Veringenii coborau de multe ori în Domașnea în trecut la târg iar legăturile între oameni au fost destul de strânse pe această axă.
Ca să evit în totalitate șoseaua foarte aglomerată care traversează culoarul Timiș-Cerna merg cu mașina până la intersecția drumurilor ce duc spre Crușovăț și Cuptoare. De aici trec repede prin Cuptoare și ajung destul de repede și în Mehadica. Drumul spre Verendin se bifurcă din acest drum spre stânga de unde urmează o coborâre scurtă iar mai apoi o urcare. Intrarea în sat e în pantă dar strada principală e destul de lungă. Trec pe lângă căminul cultural(care a ars în urmă cu ceva timp) și biserică iar mai apoi cotesc spre dreapta. Mă simt nevoit să trec printr-un cortegiu funerar neavând altă variantă de a ocoli. Îmi las casca de pe cap și trec mai departe. Arătam destul de penibil cu bicicleta verde și o jachetă roșie de vânt trecând printre oamenii care păreau foarte surprinși să mă vadă. De aici nu știam nimic despre starea drumului până la Luncavița. Speram să fie în stare bună deși nu mă așteptam să văd asfalt pe el.
Cobor repede din Verendin și trec pe lângă ceva ce părea o groapă uriașă săpată undeva în dreapta acestui drum. Aveam să aflu de la unul din localnici că acolo a apărut o mină. Nu prea înțeleg cum de s-a permis această lucrare așa aproape de o zonă locuită.
Dacă înainte de Verendin scap ușor de doi ciobănești ce stăteau după un gard înainte de Luncavița în vârful unui deal sunt luat în primire de vreo 3 dulăi de care nu reușesc să scap prea ușor. Am fost foarte aproape să-i dau cu un jet în nas unuia dintre ei dar am noroc să-i gonească stăpânul de pe mine. Stau la povești cu el vreo 10 minute și îmi spune că a făcut armata din Timișoara și pe cine mai știe din Domașnea. Îi povestesc un pic și eu despre mine și rămâne oarecum surprins să afle că-mi place să umblu așa de unul singur cu bicicleta. După ce îi povestesc ce meserie am pare să înțeleagă că e nevoie de așa ceva după o săptămână de stat cu ochii în monitoare și cu șezutul pe scaun.
Mă despart de om și îi dau la vale până în Luncavița iar de aici mai departe înapoi spre Mehadica. De aici îmi dau seama că e totuși prea scurt traseul așa că traversez spre ieșirea din Cheile Globului de unde revin prin Iablanița înapoi la mașină. Merg o bucată scurtă pe drumul european dar cotesc spre stânga și pentru ultimii kilometri merg paralel cu acest drum trecând prin spatele gării din Crușovăț.
La mașină în timp ce mă pregăteam să plec sunt abordat de un bărbat și o femeie ce vindeau linguri din lemn. E foarte interesant că după atâția ani încă mai vin dinspre Oltenia să bată satele din Banat pentru un amărât de bănuț. Nu aveam bani la mine pentru că altfel aș fi luat o lingură de lemn. Sunt unele lucruri care te fac să crezi că am rămas încremeniți în timp. Tot pe aici chiar înainte să plec văd trecând pe unul îmbrăcat în halat albastru închis(de genul celor ce le poartă unii doctorii prin spitale) și în șlapi de plastic. Mergea cu gândul cine știe unde. Nu părea să-i pese de ce se întâmplă în jurul lui. Nici mie nu mi-a mai păsat de nimic după o tură așa frumoasă așa că am luat-o spre casă. E fain să te bați cu câinii cu sau fără stăpâni, să vezi babe și moși cu coșul de nuiele în spate traversând drumul între două sate sau până la colibă șchiopătând sau pur și simplu să te bucuri de mirosul care începe să dea în verde chiar dacă pe crestele mai înalte se mai disting încă urmă de zăpadă.