Vine o vreme când am chef să mă potolesc din ture rapide cu sau fără bicicletă. Atunci trebuie să merg încet, să nu mă grăbesc. Iar acea vreme e sfârșitul de octombrie/începutul de noiembrie. Îmi place să cutreier pădurile în această perioadă așa că nici de data asta n-am stat liniștit chiar dacă în momentul în care m-am trezit ploua foarte tare. Totul era pregătit: aparatul foto, pelerina de ploaie, parazăpezile, termos-ul cu ceai, ceva merinde. În momentul în care ploaia s-a mai domolit am pornit spre Semenic. Poate că a fost bine că a plouat pentru că am avut parte o dimineață agreabilă cu 2 cafere lungi și mic dejun pe îndelete dar și pentru că pădurea după ploaie mustește de viață și de miros. Așa că am ajuns pe platou, am parcat și mai apoi am intrat în pădure.
Datorită orei de plecare totuși întârziate nu puteam să ne afundăm prea mult așa că am mers către izvoarele Nerei iar de acolo urmând să ne întoarcem rămânând la distanță scurtă de marginea pădurii și platoul Semenicului. Dar nici nu e nevoie să te afunzi prea tare pentru a vedea cât de fantastic a acest areal al izvoarelor Nerei. Suprafața acestei rezervații este de peste 5000 de hectare de pădure din specia Fagus Sylvatica fiind cea mai mare suprafață compactă de pădure virgină din țara noastră.
Datorită vremii ploioase și a ceței dar și datorită toamnei senzația pe care ți-o lasă e magnifică. Toată capacitatea mea de percepție era concentrată câtre ce se întâmpla în jurul meu. Timpul parcă încremenea văzând copaci viguroși, copaci trântiți, copaci putreziți, frunze îngâlbenite, crengi trântite, zeci de feluri de ciuperci, mici poienti înierbate, cuiburi de păsări, o căprioară speriată de prezența noastră ciulind urechile și fugind. Ieșeam din transă simțind umezeala rece pe genunchi și stropii de ploaie scuturându-se din copaci. Până la urmă ploaia nu e un motiv să stai acasă.
Trecem pe lângă fagii pe lângă care am trecut și anul trecut și am simțit o senzație stranie de loc cunoscut cu toate că eram în una dintre ultimile zone sălbatice în întregime din Europa. Dăm peste un trunchi de copac care a fost scobit la distanță mică de sol pentru a face loc pentru două cuiburi. Nu știu ce păsări le-au construit dar n-am mai văzut până acum asemenea adăpost făcut de păsări.
Ne oprim să luăm o gură de mâncare și să ne încălzim cu o gură de ceai din termosul ce-l aveam cu noi iar mai apoi continuăm pe marginea pădurii către platou și punctul de start. Orientarea ar fi dificilă pe ceață și prin genul acesta de pădure și nu puține au fost cazurile când am auzit de oameni rătăciți. Așa că destul de des verific GPS-ul pentru a ști exact unde ne aflăm și în ce direcție trebuie să ne îndreptăm. Avantajul pe care și-l dă o astfel de unealtă modernă în asemenea condiții e indispensabil.
Ajungem pe lumină la mașină iar coborârea spre pasul Prislop o facem pe o ceață extrem de deasă care dispare doar după ce coborâm către Slatina-Timiș. Observ și scena festivalului de la Gărâna care a ars de curând. Sper să reușescă să o refacă pâna anul viitor. E trist când vezi că se întâmplă astfel de nenorociri. Această plimbare nu mi-a potolit pofta de plimbare prin pădure așa că în săptămânile următoare vom reveni în această zonă. E mare păcat că toamna durează așa puțin și că trebuie să aștept încă un an pentru astfel de momente. Dar sunt totuși destule de făcut și de văzut în orice anotimp așa că vom pedala, skia, alerga sau pur și simplu merge în așteptarea toamnei.
