S-a mai întâmplat să mă prindă toamna târzie prin pădurile Semenicului dar cred că niciodată atât de tărziu. Am plecat și de această dată de foarte de dimineață. Era întuneric beznă atunci când am pornit din Domașnea.
Ploua mărut atunci când am apucat pe forestierul către munte. Stropii de ploaie loveau încet în gropile acoperite cu apă de pe drum în timp ce primele raze de lumină se întrevedeau deasupra plumburiului pădurii. Cam greu de crezut că ne putem deplasa în asemenea condiții dar ne bazam pe o prognoză meteo tot mai bună începând cu ora 9.
Pentru că totuși încă ploua zdravăn de tot ne-am oprit la un canton silvic dezafectat pentru vreo 30 de minute până ploia s-a mai potolit. Printre stropi începem să urcăm prin pădurea tăiată în urmă cu câțiva ani care era destul de deasă. Încercam să-mi imaginez căt de frumoasă ar fi fost să fi fost lăsată așa cum a fost. Am pierdut o suprafață uriașă în acest areal al munților Semenic. Din loc în loc mai dai de câte un fag care parcă povestește ce a fost cândva pe acolo. Or să mai treacă sute de ani până o să apară din nou o astfel de pădure.
Zona tăiată complet face loc unei zone tăiate doar parțial, un fel de zonă tampon, dar care e destul de scurtă. Intrăm mai apoi în acea bucată neatinsă care mă atrage ca un magnet. Îmi venea într-un fel să fug să ajung mai repede la ea.
Fiind în ultima zi a lunii noiembrie se simțea cum mușcă iarna puțin câte puțin. Frunzele erau de mult duse. Vântul sufla așa ca de iarnă iar stropii de ploaie s-au transformat încet în fulgi care se lăsau duși de vânt în toate direcțiile.
Intrând direct în zona nu foarte joasă ne permitem să mergem pentru câțiva kilometri buni în sus. Ating una din zonele uitate și neumblate din această pădure. Îmi place să explorez de fiecare dată câte un cotlon neumblat. Iată că mi-a ieșit și de această dată.
La întoarcere lăsăm zona mai înaltă și relativ facilă pentru parte de jos a Nergăniței, mult mai abrupta și mai greu accesibilă. Atunci când m-am oprit să facă câteva fotografii am observat o ciupercă extrem de mică și de fragilă. Făcea parte din specia Mycena. Există câteva sute de sub-specii în această specie așa că sunt extrem de greu de identificat de multe ori fiind nevoie de microscop și o amprentă a sporilor. Aproape că nu-mi venea să cred cât poate să fie de mică. Cu foarte mare greutate am fotografiat-o având pălăria egală cu distanța dintre nervurile frunzelor căzute printre care a crescut. Într-un fel mă mir că am reușit să o observ.
Ne apropiem încet de punctul de start în timp ce ploaia era oprită complet. Cu o urmă de regret ies din pădure și mă despart de încă o toamnă și de Semenic. Dar îmi e deja dor de următoarea pentru că știu că aici e fix așa cum vreau eu. Aici e liniște, aici e sălbatic, aici e pustiu, aici nu vine nimeni iar asemenea locuri sunt parcă tot mai greu de găsit. O să luăm o mică pauză de Semenic dar voi reveni cu forțe proaspete pentru marea traversare.
