Begului

Prin poina Begului am trecut de câteva ori în trecut dar de fiecare dată cu bicicleta. Am urcat din Valea Almăjului în tura memorabilă de 100 de kilometri dar și dinspre Văliug în altă tură memorabilă. Mă gândesc mult și des la toate potecile și drumurile din Semenic iar de această dată mi-am propus să ajung în poina Begului pe jos. Bicicleta te ține pe poteci și drumuri. Nu poți devia prea mult. Pe jos distanțele parcurse devin mai mici dar poți scotoci cotloane ferite și sălbatice.

Am pornit de pe platou pe o ploaie măruntă. Ne ferim cât putem de apa căzută pe crengi pentru că pădurea are în anumite porțiuni destul de mult lăstăriș. Trecem de această bucată și începem să coborâm încet. E foarte interesant cum uscăciunea toameni a lăsat loc acestei umezei perisitene și cum stratul de frunze căzut își schimbă aspectul și devine un pic greoi.

Trecem încetișor de această primă zonă și începem să coborâm ușor. Ne apropiem încet de acele părți de pădure cu mici văi și anumite porțiuni plate. Perpsectiva din anumite unghiuri e superbă și greu dă gasit ceva asemănător în altă parte așa că pe alocuri ne oprim să admirăm.

Odată apropiați de poiana Begului zona devine tot mai sălbatică și mai neatinsă. Cu cât locul e mai izolat și mai greu accesibil cu atât pădurea e mai sălbatică și fără nici un fel de urmă. Câte un culcuș de căprioară se mai poate vedea dar în rest nimic. Văile se succed una după alta așa că ajungem repede în punctul în care începeam să pierdem prea mult în înălțime așa că cotim încet spre dreapta pentru a reveni spre punctul inițial.

Nu mai intrăm în poiană dar trecem tangențial pe lângă ea. După atâtea ore prin pădure devine un reper important. Intersectăm drumul care vine de la Coșava și care traversează spre platou. Îmi amintesc cu plăcere de momentele în care am trecut cu bicicleta pe aici. Până în acest punct pădurea e fenomenală. Nu ai cum să nu iubești o astfel de pădure. 

La revenire ne apropiem mai mult de marginea pădurii unde aceasta devine mai deasă, având mai mult lăstăriș. Hotărâm să revenim spre punctul de start intersectând traseul spre poiana pe care am venit pentru a ne mai bucura pentru ultima dată în acest an de toamnă în Semenic. Fiind deja trecut de jumătatea lui noiembrie șansele de plimbări de toamnă târzii scad considerabil. Am explorat în acest an o multitudine de alte cotloane ale Semenicului. Aceste locuri vor rămâne un reper important în toamnele ce vor urma. Într-o lume tot mai agitată și pusă tot mai mult pe tocat resurse sper să rămână o bună ascunzătoare, o punte de legătură către o lume pierdută.