Zilele au trecut pe nesimțite și ne-am trezit că trebuie să ne urnim din Austria spre Franța. Am avut parte de autostrăzi, tunele și un pic de stres la traversarea Eleveției. Ăștia nu prea se joacă cu viteza așa că am stat foarte atent. Nu era neaparat problemă să țin 120 km./h cât mai degrabă să nu mă trezesc cu 120 pe vreun segment unde viteza era redusă la 80. Până la urmp am traversat și undeva pe lângă Geneva am trecut în Franța. Sincer nu mi-a plăcut bucata asta și cumva m-am simțit eliberat când am ajuns acolo. Nici n-am intrat bine și parcă simțeam că o să-mi placă.
Am părăsit autostrada cu toll-gate repede(am plătit parcă mai puțin în comparație cu Croația sau Italia pe unde am mai umblat și unde funcționa același sistem) și am început să urcăm spre munte către St. Bernard și La Clusaz. De aici am continuat către pasul Aravis de unde am coborât în La Giettaz, o mică localitate situată în departamentul Savoie din sud-estul Franței.
Am lăsat lucrurile și am mers în căutarea unei sticle de vin și a brânzeturilor că doar eram în Franța. Nu ne-a luat mult pentru am găsit zeci de tipuri de brânză și cam tot atâtea de vin. Dimineața ne-am trezit cu o baghetă mare și câteva croissante agățate de ușă. Aș putea zice că n-am mai mâncat de când eram copil așa pită bună. Am găsit și locul unde se producea. O mică brutărie din centru comunei unde mirosea a pâine când intrai în timp ce un clopoțel zdrăngănea. Pâinea era așezată într-un fel de postavă cu urme vizibile de făină. Aș putea să zic că i-am simțit lipsa o vreme. Mi-am amintit de brutăria de la Domașnea unde mergeam să iau pită când eram mic. Stăteam câteva zeci de oameni la o coadă și până acasă rupeam toate colțurile.
Chiar dacă eram cumva cocoțat în acel loc era fascinant să vezi zecile de cicliști pe șoșea dar și decapotabile cu câte o eșarfă fluturând în vânt. N-am înțeles de unde puteau veni chiar atât de mulți cicliști. Am mai lămurit din mister la bar seara în timp ce stăteam la o bere și am întâlnit un englez ce venise acolo special pentru asta. Omul era cu familia(adică soție și 2 copii). Făcea și el cam același lucru pe care îl făceam și eu. Se trezea de foarte de dimineață să bage o tură până se trezeau copiii. De menționat că în trecut Col du Aravis a fost etapă în turul Franțe iar asta ar putea da încă o explicație în acest sens.
În prima tură am pornit pe șosea către Col du Aravis pe asfalt iar de acolo am cotit pe un drum ce șerpuia către fermele împrăștiate în zona înaltă. Era magnific să pedalezi cu Mont-Blanc-ul în fața ta. Aproape că nici nu prea te mai gândeai că vârfurile din imediata vecinătate atingeau binișor peste 2000 de metri.
În timp ce coboram un drum ce cotea dreapta spre munte am văzut pe cineva care alerga spre mine. Nu prea mi-am dat seama ce se întâmplă. Știam că ciobanii pe la munte sunt mai dilii din fire prin Carpați și poate la fel se întâmplă și pe aici. Am crezut că vrea să se ia la întrecere cu mine. Aparent am judecat greșit pentru că omul se grăbea să desfacă firul electric folosit pentru îngrădit zona de păscut și pe care se gândea că poate n-o să apuc să-l văd în viteză pe coborâre. I-am mulțumit și mi-am văzut de drum. Am avut noroc de vreme extrem de bună și de culori superbe pe toată durata turei văile fiind invadate de lumină iar norii se jucau printre stâncăriile ce formează Le Trois Aigulles parte a lanțului Aravis.
Coborârea spre Flumet m-a făcut să pornesc în căutarea plăcuțelor de frână. Nu prea mai aveau cum să reziste mult la asemenea coborâre ca asta sau cele din Ehrwald din urmă cu câteva zile. Din Flumet am pornit înapoi spre La Giettaz pe o cățărare de câțiva kilometri. Nu prea mi-am făcut griji pe porțiunile de asfalt ale turei din cauza mașinilor. Oamenii pe acolo chiar erau extrem de atenți cu cicliștii. Nu depășeau fără a fi 100% siguri că o pot face în siguranță.
