Una din primele ieșiri de la începutul acestui sezon a fost tura nebună din Parcul Național Semenic-Cheile Carașului. Greu de uitat senzațiile trăite în acel început de primăvară. Știam de existența unei variante care duce la peștera Comarnic și care revine în zona Brezăvița dar nu știam dacă se poate pedala sau nu pe acolo așa că m-am dus să văd.
Frigul a început să piște binișor atunci când am pornit din parcarea de la Casa Baraj. Dar ne încălzim repede pe vale la Crivaia. Cotim spre dreapta atunci când dăm de indicatorul cu Peștera Comarnic. Pedalăm o bucată scurtă iar apoi începem să impingem într-o curbă unde drumul era spart. A urmat o zonă cu lemne trântite iar mai apoi am intrat într-o poiană. Iarba mare și posibile surprize nu prea ne lasă să pedalăm. Intrăm într-o zonă cu mulți spini și vegetație. Am avut noroc că a trecut pe acolo ceva ATV pentru că altfel nu cred că puteam să răzbatem. Dar după vreo 50 de metri intrăm în pădure.
Mă șterg bine la ochi și parcă nu-mi vine să cred unde am ajuns. O potecă în coborâre era în fața noastră. Preț de câțiva kilometri ne bucurăm de una din multele poteci din Semenic. Traseul are și marcaj turistic așa că nici nu prea ne oprim orientarea nepunând nici un fel de problemă. În partea de jos dăm de un drum forestier proaspăt. Ce dracu caută ăștia cu drujbele în parc încă nu îmi e clar. Erau efectiv la câteva sute de metri de Peștera Comarnic. Faptul că erau acolo nu poate fi justificat în nici un chip. Vreo 3 băieți se cam feresc când îi întreb cine taie. Ăștia niciodată nu știu nimic. Cu siguranță că stăteau duminica acolo să respire aerul minunat al pădurii lângă TAF și drujbă.
Ne vedem de drum pe lângă peștera Comarnic și pedalăm în sus. De acolo a început urcarea lungă până pe Semenic. Drumul spre Buhui îl recunosc și îmi e cunoscut. Din acest drum cotim spre stânga și intrăm din nou în zonă necunoscută. Se vede că pe acolo nu prea mai trece nimeni pentru că era destul de înfundat. Ne apropiem încet de bucata cunoscută din tura de astă primăvară care vine de la cantonul Cârneală și Poneasca. Urmează o coborâre scurtă iar apoi ne lovim de zid.
E vorba de un drum bolovănos care ne uzează moralul până sus în apropiere de Coșava. Ne oprim de câteva ori pentru că nu putem face față la zdrăngăneală. Dar știam la ce să mă aștept așa că nu renunțăm. Ajungem cumva în punctul din care fie se poate urca pe Semenic fie se poate coborî la Botul Calului. De aici lucrurile se schimbă radical pentru că ne ținem matematic de culme până sus pe platou. Ne oprim să mâncăm într-una din poienițele prin care am trecut. Sunt destule prin Semenic și dau mult farmec. Un mic hop și ieșim în golul alpin. De acolo până în cel mai înalt punct urmează încă o cățărare care îmi place de fiecare dată când ajung să o fac în special din cauza pădurii monumentale care se vede în dreapta urcării. Indifierent cât de istovit sunt simt că-mi dă putere. Sus pe vârf efectiv mă trântesc pe spate și stau minute bune. E a doua zi consecutivă în șa și a doua zi în care m-am trezit de foarte dimineață. Soarele bătea puternic așa că aproape adormim. Ne ridicăm cu greu și ne pornim către nea Cornel pentru o binemeritată pauza de hidratare.
De la nea Cornel până jos în Văliug o luăm pe asfalt. Am mers practic prin pădure toată ziua doar pentru o coborî vreo 30 de minute. Cu o zi în urmă am făcut ture cu microbuzul din Văliug și m-am dat pe traseele de enduro. Acum aveam nu doar mâinele dar și picioarele amorțite. Nu am avut eu bicicleta potrivită pentru acele coborâri dar, după prima tură de recunoaștere când am mai descălecat, următoarele ture am stat pe bicicletă. Aștept cu interes momentul în care la Văliug o să apară gondola care să poți urca pe Semenic. Sunt convins că atunci lucrurile se vor schimba fundamental. Există toate premisele unei dezvoltări durabile cu activități în aer liber în toate anotimpurile.
