Down the river
Toamna număr zilele până vine iar momentul de la sfârșit de săptămână când știu că voi merge din nou pe Semenic. Parcă nici nu prea are sens toamna fără Semenic. Ne-am propus de această dată să intrăm și mai adânc în inima pădurii. N-aș putea spune că n-a meritat.
Am intrat pe cursul râului pentru a revedea cascadele descoperite săptămâna trecută. Chiar dacă în general terenul e propice plimbărilor lejere sunt zone extrem de sălbatice și de accidentate. Unul din semnele care spun că oamenii nu prea intră așa adânc în pădure e lipsa scrijeliturilor pe copaci. Iar dacă din loc în loc mai dai de câte un pet pierdut în inima pădurii e totul extrem de sălbatic și neatins.
Trecem așadar de zona oarecum accesibilă și începem să coborâm către râu. Felul în care aceste râuri au modelat terenul pe Semenic e incredibil. Lemne trântite, bolovani de toate mărimile, mușchi ce acoperă atât copacii cât și bolovanii se amestecă pe kilometrii întregi. Unde mai pui că ești în permanență însoțit de sunetul apei. Mă opresc din loc în loc să fotografiez și să admir. Mi se pare ciudat că aceste văi din Carpați incredibil de sălbatice sunt atât de puțin cunoscute și ignorate de mai toată lumea. Dar e bine, până la urmă, să știu că am locurile mele în care nu merge nimeni sau aproape nimeni.
Orientarea poate deveni dificilă în aceste gen de păduri și nu sunt puține cazurile de oameni pierduți pe aici. Chiar dacă există niște văi principale o sumedenie de alte văi secundare te pot face să te înșeli asupra terenului. Am dat peste o astfel de vale care a apărut în fața noastră parcă de nicăieri. A fost extrem de dificil să ajungem acolo pentru că am mers în pantă pe curbă de nivel. Dacă mai adaugi și o sumedenie de lemne trântite sau stâncării din loc în loc atunci lucrurile se complică și ma mult. Dar terenul accidentat lasă din nou loc locurilor plate în care e ușor să mergi. Copaci bătrâni de sute de ani îi găsești peste tot. Nici nu e nevoie să-i cauți prea mult.
Oricât de mult mi-ar fi plăcut să înaintez pe acest de gen de teren la un moment dat trebuie să ne întoarcem. Am făcut acest lucru coborând din nou jos la râu. Era un punct în care se întâlneau cate ogașe. Locul era perfect. Stăteam ca într-un fel de ascunzătoare. Acolo ne-oprit pentru o un măr și o pară. Un bolovan uriaș acoperit total de mușchi verde stătea pe malul râului.
Din acel punct am început o urcare extrem de abruptă pe teren accidentat. Am trecut din nou pe lângă un grup de stâncării. La un moment dat au început să apară din nou tot felul de ani și nume pe copaci. Era destul de clar că ne apropiam din nou de un drum. N-am dat doar de un drum ci am ajuns lângă cabana Nera. Din acel punct am cotit spre dreapta și am coborât din nou jos la râu. Într-un punct în care razele de soare își făceau loc printre crengile copaci ne-am oprit să mâncăm pentru că erau deja multe ore de când mergeam prin pădure.
Ieșim înapoi din pădure la apus în culori ireale proiectate peste ultimul nucleu de sălbăticie din Carpați. Chiar dacă mai aveam ceva de mers până la mașină ne-am oprit pentru vreo 15 minute cu riscul să facem ultima bucată la lumina frontalei.
















