Toamna număr zilele până vine iar momentul de la sfârşit de săptămână când ştiu că voi merge din nou pe Semenic. Parcă nici nu prea are sens toamna fără Semenic. Ne-am propus de această dată să intrăm şi mai adânc în inima pădurii. N-aş putea spune că n-a meritat.
Am intrat pe cursul râului pentru a revedea cascadele descoperite săptămâna trecută. Chiar dacă în general terenul e propice plimbărilor lejere sunt zone extrem de sălbatice şi de accidentate. Unul din semnele care spun că oamenii nu prea intră aşa adânc în pădure e lipsa scrijeliturilor pe copaci. Iar dacă din loc în loc mai dai de câte un pet pierdut în inima pădurii e totul extrem de sălbatic şi neatins.
Trecem aşadar de zona oarecum accesibilă şi începem să coborăm către râu. Felul în care aceste râuri au modelat terenul pe Semenic e incredibil. Lemne trântite, bolovani de toate mărimile, muşchi ce acoperă atât copacii cât şi bolovanii se amestecă pe kilometrii întregi. Unde mai pui că eşti în permanenţă însoţit de sunetul apei. Mă opresc din loc în loc să fotografiez şi să admir. Mi se pare ciudat că aceste văi din Carpaţi incredibil de sălbatice sunt atât de puţin cunoscute şi ignorate de mai toată lumea. Dar e bine, până la urmă, să ştiu că am locurile mele în care nu merge nimeni sau aproape nimeni.
Orientarea poate deveni dificilă în aceste gen de păduri şi nu sunt puţine cazurile de oameni pierduţi pe aici. Chiar dacă există nişte văi principale o sumedenie de alte văi secundare te pot face să te înşeli asupra terenului. Am dat peste o astfel de vale care a apărut în faţa noastră parcă de nicăieri. A fost extrem de dificil să ajungem acolo pentru că am mers în pantă pe curbă de nivel. Dacă mai adaugi şi o sumedenie de lemne trântite sau stâncării din loc în loc atunci lucrurile se complică şi ma mult. Dar terenul accidentat lasă din nou loc locurilor plate în care e uşor să mergi. Copaci bătrâni de sute de ani îi găseşti peste tot. Nici nu e nevoie să-i cauţi prea mult.
Oricât de mult mi-ar fi plăcut să înaintez pe acest de gen de teren la un moment dat trebuie să ne întoarcem. Am făcut acest lucru coborând din nou jos la râu. Era un punct în care se întâlneau cate ogaşe. Locul era perfect. Stăteam ca într-un fel de ascunzătoare. Acolo ne-oprit pentru o un măr şi o pară. Un bolovan uriaş acoperit total de muşchi verde stătea pe malul râului.
Din acel punct am început o urcare extrem de abruptă pe teren accidentat. Am trecut din nou pe lângă un grup de stâncării. La un moment dat au început să apară din nou tot felul de ani şi nume pe copaci. Era destul de clar că ne apropiam din nou de un drum. N-am dat doar de un drum ci am ajuns lângă cabana Nera. Din acel punct am cotit spre dreapta şi am coborât din nou jos la râu. Într-un punct în care razele de soare îşi făceau loc printre crengile copaci ne-am oprit să mâncăm pentru că erau deja multe ore de când mergeam prin pădure.
Ieşim înapoi din pădure la apus în culori ireale proiectate peste ultimul nucleu de sălbăticie din Carpaţi. Chiar dacă mai aveam ceva de mers până la maşină ne-am oprit pentru vreo 15 minute cu riscul să facem ultima bucată la lumina frontalei.
