Wild
N-am rezistat și am fugit și din nou către munte. Mi-am luat liber și am luat din nou drumul Semenicului. Deși știam că nu prea aveam șanse am decis să atingem punctul de minim atins săptămâna trecută din capătul inferior al Semenicului adică din Valea Almăjului. Botul Calului e un punct cheie atunci când e vorba de accesul spre Semenic din această direcție. În ultimii ani am tot ajuns aici în diferite moduri. Ultima dată cu Luci în nebunia de 100 de kilometri din această vară.
Drumul din Borloveni urcă vreo 17 kilometri până la Botul Calului. Starea acestui drum din păcate e extrem de proastă. Se exploatează masiv în zona Coșava iar acest lucru se reflectă în starea drumului. De la Botulul Calului am cotit-o pe lângă cantonul silvic și am dispărut în inima pădurii. Îmi place incredibil de tare să mă pierd în această pădure. Am urcat coama din spatele cantonului iar apoi am trecut râul în partea opusă. Chiar lângă râu era un loc în care s-au scăldat mistreții. S-au frecat destul de tare de 2 copaci pentru că erau lipsiți de scoarță și plini de noroi. Din acel punct aș putea spune că în general ne-am ținut de urmele mistreților. E clar că și ei încearcă scurtăturile și locurile mai accesibile atunci când sunt în căutarea hrănii. N-am depus un efort prea mare să vedem aceste urme. Erau destul de vizibile.
Zona relativ accidentată face loc terenului propice pentru o bună bucată până în punctul în care parcă în mod ritualic coborând din nou jos la râu pentru pauza de masă. Nu se compară nimic cu "wild lunch-ul" de inima Semenicului rătăcit jos undeva pe lângă râu. Din acel punct o luăm pieptiș pe partea opusă. Urcăm și iar coborâm, apoi iarăși urcăm și iarăși coborâm. Părea că n-o să mai ajungem vreodată. Orele de lumină sunt tot mai puține așa că atunci când ne uităm la ceas hotărâm că ar fi mai bine să revenim pe firul apei înapoi spre punctul de start. Pereții devin destul de abruți în partea inferioară așa am pornit o bălăureală de vreo 5 kilometri când pe o parte când pe alta a râului. Speram doar să nu ne blocăm undeva între doi pereți. Evident că exista opțiunea să mergem direct prin apă dar era păcat să ne udăm și să mergem uzi dacă am fi putut să nu facem. Până la final am reușit chiar dacă pentru asta a trebuit să trecem dintr-o parte în alta a râului de peste 15 ori. Mi-a plăcut la nebunie tot acel segment.
Într-un singur punct am avut un pic de furcă pentru că ambele părți erau extrem de dificile dar am trecut printr-o porțiune cu bolovani extrem de ascuțiți acoperiți cu mușchi și vegetație. Am avut noroc că a fost scurt și cu multă atenție am trecut. Dacă cădeam acolo riscam să ne lovim urât de tot. Ne-am oprit pentru o scurtă pauză într-un mic canion în care râul se îngusta și forma o mică cascadă. Aceleași lemne trântite și bolovani uriași erau atât pe o parte cât și pe cealaltă a râului. Una din dilemele pe care le am atunci când plec în astfel de ture e dacă să iau sau nu DSLR-ul cu mine. Ezit din două motive: e destul de greu iar dacă tot îl car mă mai și opresc să trag câteva cadre. Iar asta poate însemna întârziere. Va trebui să caut un trepied ușor și rezistent pentru că fotografiatul din mână nu prea merge atunci când dai de astfel de locuri superbe. Cred că această zonă ar merita un film documentar. Nu cred că are nevoie de publicitate dar la cum ciupesc din pădure și la cum merg lucrurile în Europa nu m-aș mira să rămânem fără această ultimă redută a sălbăticiei. Îmi e clar că cei care ar trebui să protejeze aceste locuri nu doar că nu înțeleg importanța ei dar nici nu le pasă prea mult.
Anul trecut au fost 5 ture pe Semenic. În acest an ne-a prin începutul de noiembrie cu 4 ture deja făcute. Sunt convins că va mai urma cel puțin una iar apoi aș putea spune că aștept să se aștearnă zăpada pentru că aș vrea să prăpădesc de tot Seven Summit-urile care au deja niște răni extrem de adânci.















