O săptămână e mult prea puțin chiar și pentru zona în care noi am stat. Gazda noastră a fost destul de amabilă și avea un obicei cel puțin interesant. Locația avea un bar separat de clădirea principală. Îl puteai întâlni în fiecare seara între 7-8 și puteai sta la povești. Era foarte darnic în a oferi sfaturi despre locurile și posibilităție existene în zonă. Așa am ajuns într-una din zilele pe malul lacului Annecy în Talloires la recomandarea lui pentru că am fost în căutarea unui loc neaglomerat. Drumul până acolo dar și locația sunt extrem de pitorești.
Am evitat să mergem în Aiguille du Midi din același motiv pentru care n-am fost nici pe Zugspitze. Adică prețul exagerat. Așa că am colindat prin zonă și l-am admirat din imediata vecinătate. Atunci când am căutat informații despre zonă am aflat despre Flaine. Locul părea prea suspendat dar o vizită în zonă n-a stricat. Așa că într-una din zile am pornit trecând prin Megève și Salanches. Din vale de jos până sus sunt peste 20 de kilometri de drum alpin.
La început atunci când am făcut planurile am cochetat cu idea de a sta acolo o săptămână dar m-am gândit că e totuși mult prea izolat. Acest drum mi-a confirmat acest lucru. Era prea mult să-l urci/cobori de mai multe ori. Pare cel puțin ciudat când ajungi acolo pentru că locul e exclusiv pietonal. Am lăsat mașina și am luat-o pe jos. Locul era împânzit de hoteluri și restaurante. Semăna oarecum cu zona hotel Roman de la Herculane. Se vedea clar că acele hoteluri au fost construite în anii ’70. Am fost oarecum intrigat de arhitectura locului așa că am citit mai multe pentru că mi se părea că nu e o întâmplare ce vedeam acolo. Și nu m-am înșelat.
Locul a fost idea unui geofizician și a unui arhitect elvețian care au mers pe mâna lui Marcel Breuer. Principiul care a stat la baza conceptului a fost de integrare a stațiunii în peisajul alpin existent. S-a umblat inclusiv la culoarea betonului care să semene cu rocile din acel loc. Am aflat ulterior că există sculpturi de Picasso și Dubuffet expuse public acolo.
Am luat o gondolă și am urcat până sus pe platoul carstic împânzit de crevase și avene. Îmi imaginez că iarna zăpada acoperă cu totul aceste locuri dar există riscul să cazi într-un asemenea loc dacă ieși în afara pistelor amenajate. Apă nu există pe acel platou așa că o aduc de jos în containere speciale.
Dincolo însă de toate aceste aspecte atunci când ajungi sus rămâi cu gura căscată. Nici nu prea ști încotro să te uiți pentru că spectacolul e total în toate direcțiile.
La întoarcere am făcut o scurtă vizită în Chamonix dar n-am zăbovit deloc. Locul e mult prea emblematic și plin de turiști așa că n-am avut chef de agitație. Am cochetat cu idea de a traversa spre Italia prin tunelul Mont-Blanc dar am considerat că trebuie să fie mult mai spectaculos să traversăm către valea Aosta peste munți. Evident că n-am regretat.
