Chiar dacă știam că n-o să stăm mai mult de o zi pe ghețarul de la Hintertux aș putea spune că am fost extrem de curios să văd cum e să skiezi de la 3200 de metri în jos.
M-am uitat atent pe prognonză și am căutat cea mai bună zi din cele 6 câte am stat aici. Să stai cocoțat la peste 3000 de metri nu prea se poate face chiar în orice zi dacă mai vrei să și vezi ceva în jurul tău.
Drumul până în parcarea din stația de pornire nu e deloc ușor. Foarte înclinat și cu destule curbe. Am avut noroc că era dezăpezit pentru că altfel probabil n-am fi răzbit fără lanțuri în anumite porțiuni.
Pârtiile nu prea erau pentru începători așa că la începutul zilei m-am chinut un pic pe un perete al unei pârtii albastre. Am lăsat zona situată pe la 2000 de metri și am pornit spre vârf. Vârf care era în ceață. Am schimbat două gondole până să ajung acolo. În a doua am mers singur și am avut mari emoții. Vântul puternic făcea ca gondola să oscileze fix deasupra unui perete vertical stâncos. Senzație destul de extremă. M-am bucurat că am ajuns în viață sus. Eram extrem de dezorientat pentru că nu se vedea nimic. Pe mirosite am luat-o la vale pe pârtie. Ceața s-a disipat odată ce am pierdut din altitudine așa că am început să-mi dau seama cam ce se vede la picioarele mele. Deschiderea era fenomenală și zăpadă excepțională. Încep să chiui și îi dau tare la vale. Zăpada nu apucă să intre în cicli de îngheț-dezgheț cum se întâmplă la altitudini joase așa că nu există porțiuni înghețate ci doar zăpadă bine bătută în stare excelentă.
Nu prea poți să-ți dorești altceva de la o pârtie așa că trec peste frică și mai urc odată cu a doua gondolă care duce sus la 3200 de metri și repet experiența. Nu prea se înghesuia nimeni în această zonă. Dacă vizibilitatea și vântul ar fi permis aș fi continuat să stau doar în zona înaltă dar așa am început să mă opresc la stația intermediară situată undeva la 2700 de metri.
