Jazz with the wolves
Din momentul în care am văzut ce trupe se anunță la Gărâna Jazz Festival am zis că trebuie să mergem cel puțin o zi. Fiind relativ aproape de Domașnea nu aveam nevoie de nici un fel de cazare în condițiile în care Trans-Semenicul e într-o stare foarte bună și nu mai trebuie făcut ocolul prin Reșița.
Pentru sâmbătă capul de afiș era Stanley Clarke. O legendă vie a basului. Dar până să intre el pe scenă am avut parte de încă trei acte.
Primul a intrat pe scenă Renaud Garcia-Fons. Un virtuoz absolut al bass-ului. La Gărâna a venit singur și a cântat o serie de compoziții cu influențe dintre cele mai diverse(latino-mediteraneene, nord-africane, arabe). A comunicat cu publicul încercând să explice povestea cântecelor.
A urmat trio-ul timișorean al lui Sebastian Spanache(pian, contrabas și tobe). O trupă extrem de interesantă cu instrumentiști foarte buni având compoziții destul de originale. Am analizat cele două albume scoase pe piață de către acest trio și aș putea spune că au un stil al lor destul de bine conturat. Mi se par un mare câștig pentru scena de jazz locală și o dovadă clară că și pe la noi mai există oameni care fac muzică de calitate. Cu siguranță foarte reușită și inspirată prezența lor la Gârâna. Sper să reușească să continue și să ducă mai departe ceea ce au început atât de bine.
Au urmat Biréli Lagrène Gypsy Project(2 chitariști și un basist). Au oferit un tur de virtuozitate deși nu au comunicat cu publicul. Probabil asta s-a întâmplat din cauza barierelor lingvistice. Dar dincolo de acest aspect aș putea spune că Biréli Lagrène e un chitarist de primă mână comparabil cu oricare alt mare chitarist de jazz/fusion(e.g. Al di Meola, John McLaughlin).
Dacă pe scenă se întâmplau lucruri foarte interesante publicul părea destul de înghețat la propriu înaintea intrării în scenă a cvartetului lui Stanley Clarke. La Gărâna trebuie să vii bine îmbrăcat și cu pături după tine pentru că povestea se întinde până târziu în noapte iar altitudinea unde se întâmplă totul își spune cuvântul. Chiar dacă e mijlocul verii acolo sus în Poiana Lupului e de-a dreptul frig. Nu putem vorbi doar de răcoare.
Dar cumva toată acestă stare a dispărut odată cu intrarea în scenă a lui Stanley Clarke. Un toboșar de vreo 20 de ani(Mike Mitchell), un tip cam de aceeași vârstă din Tbilisi-Georgia la pian(Beka Gochiashvili) și încă un clăpar(Cameron Graves) ce completa cvartetul au electrizat atmosfera. Erau momente când toboșarul pur și simplu părea că nu va termina concertul cu același set de tobe. Au cântat o serie de piese în care Stanley a folosit atât basul electric cât și contrabasul. Am reținut o piesă de pe Hymn of the Seventh Galaxy a celor de la Return to Forever, trupă de primă mână a fusion-ului din anii '70 unde Stanley Clarke a cântat alături de Chick Corea. Prezența unui muzician de asemenea calibru la Gârâna nu poate decât să confirme că ceea ce se întâmplă acolo e de multă vreme mai mult decât un fenomen local sau regional.
Undeva pe la ora 3 toată povestea s-a stins iar noi am revenit înapoi la Domașnea. Am întâlnit pe drum vreo două bufnițe ce stăteau în mijlocul drumului fiind probabil orbite de lumina farurilor. Minunate păsări și destul de greu de observat fiind animale nocturne. Confirmă dacă mai era nevoie cât e de diversă fauna din masivul Semenic.
Într-una din pauze Daniel Vighi a prezentat două cărți despre Istoria Banatului aflate la vânzare Vilayetul Timișoara(Cristina Fenesan) și Istoria ciumei din Banat 1738-1740(Anton Von Hammer). Am primit de asemenea, odată cu plata biletului de intrare, un mic pliant cu Munții Semenic și posibilitățile de explorare ale zonei(hiking, bicicletă). E foarte important că pe lângă festival se întâmplă și astfel de lucruri. În zona Semenicului se simte coagularea unui concept de turism în toate anotimpurile. Sunt convins că zona va crește foarte mult în următorii ani. Se întâmplă lucruri multe, unele mai mici, altele mai mari care par să conveargă într-un fenomen și care mă fac să cred că Semenicul va atrage tot mai mulți turiști.













