Am tot făcut ture în ultimii ani și chiar dacă am ajuns la distanțe de peste 20 de kilometri, chiar 25 câteodată, nu prea am depășit această limită. Contează diferența de nivel și nu prea m-am concentrat pe o distanță anume. Dar de această dată mi-am propus să intru mai adânc în Semenic într-o zonă pe unde n-am mai umblat iar asta cu siguranță că împinge tura la mulți kilometri.
Iarna de săptămâna trecută a trecut ca și cum n-a fost. M-am înfofolit cu haine un pic cam prea groase speriat probabil de ce am pățit în tura anterioară și asta am început să simt destul de repede.
Am intrat în cea mai mare viteză pe poteca/drum. Între timp a apărut o barieră proaspăt pusă. Pâna la urmă e bine că a fost montată. Chiar nu cred că trebuie să intre nimeni cu mașina pe acel drum. Partea oarecum tristă e că a intrat totuși o mașină(nu-mi dau seama dacă înainte sau după ce au pus bariera) iar acest lucru a generat niște șanturi care nu arată grozav dacă e să compar cu ce am văzut în urmă cu vreo 3 săptămâni imediat după ce au picat frunzele.
Înaintăm repede pe poteca care se distinge cu greu. E foarte puțin umblată ceea ce îmi place foart mult. Din loc în loc se poate vedea dunga roșie. E relativ simplu să mergi pentru că nu trebuie să te abați în nici o direcție. Nu trebuie să urci sau să cobori.
Trecem de zona cunoscută și intrăm în punctul în care n-am mai ajuns. Cotim puțin spre dreapta pentru a intra într-o zonă în care culmea se lățește mult. E practic o zonă plată superbă, cu peisaj tipic acestei păduri de la izvoarele Nerei. Lemne trântite, fagi tineri, fagi seculari, câte un grup de pietre din loc în loc pe câteva un mic vârfuleț. N-am avut noroc de ceață dar cu siguranță că e fantastic și pe ceață. Verific GPS-ul și n-am ajuns nici măcar la mijlocul distanței către Botul Calului. Aproape că nu-mi vine să cred cât poate să fie de mare această pădure. Mergem mai departe. Încep să mă gândesc că voi putea trece și cu bicicleta pe aici. E clar unul din planurile pe anul viitor.
După destui kilometri hotărâm să facem spre dreapta pe unul din ogașe. Ajungem jos de tot, lângă râu dar nu coborâm până la firul apei. Era mult prea abrupt, practic un perete. Analizăm un pic zona și revenim pe curbă de nivel pe aceeași parte. Parcurgem în acest fel o bucată destul de lungă până în punctul în care începem să recunoaștem copacii și văile. Ca să nu ne plictisim urcăm pe una din fețe din nou pe culme, ne intersectăm cu poteca și traverăm în partea opusă spre Nergănița trecând printr-o vale abruptă cu multe lemne trântite. Trecem pe lângă un copac pe care cineva din Prilipeți(Ion Kopilu) și-a scrijelit numele într-un mod destul artistic în 1964. Am aflat ulterior că în acele vremuri creșteau porci și au urcat cu ei sus în pădure.
Verific ceasul și îmi dau seama că timpul a trecut și ne apropiem de ora 4. Nu mai erau 2 ore de lumină așa că am început să revenim înapoi spre platou. N-o facem chiar direct ci traversăm o serie de câteva văi secundare ale Nergăniței. Ajungem în poiană pe ultimile raze de lumină. Ele fac loc nu după mult timp razelor de lună care a răsărit din direcția opusă. Ieșim din pădure pe întuneric. A fost cea mai lungă tură GPS-ul măsurând 30 de kilometri cu 1000 de metri diferență de nivel. Sincer nu prea înțeleg cum poate trece timpul prin asemenea pădure. Parcă aș fi vrut să nu se termine. Îmi venea să-mi fac un culcuș undeva și a doua zi să o iau de la capăt. Oscilăm între pereți de sticlă și pădure, între frunze și monitoare, între aer curat și noxe.
