Se pare că mi-am deschis apetitul la explorare în acest sezon destul de repede așa că dacă am văzut că vremea bună ține cu noi era păcat să nu încerc o altă variantă. Am început relativ timid în Munții Almăj, am continuat foarte hotărât în Parcul Cheile Nerei-Beușnița și am pornit parcă și mai hotărât în zona Semenic-Cheile Carașului. La fel ca data trecută, diferite părți ale buclei ce urma să o parcurgem le-am făcut în alte ture dar aveam și o bucată necunoscută care făcea tura cu atât mai provocatoare. N-am fost zgăriciți nici la numărul de kilometri pentru că urma să parcurgem peste 80. Câteodată însă în astfel de ture numărul lor nu spune nimic.
Am pornit din Cuptoare sperând să ajungem la Iabalcea dar am reușit să ne înfundăm pe râpele din jurul satului destul de repede. Nu prea mi-a plăcut acest lucru dar pănă la urmă ne-am încălzit binișor. Am dat de drumul care duce la peștera Comarnic iar de acolo mai departe spre lacul Buhui. Ceva animație era lângă peșteră dar în rest nu prea am întâlnit pe nimeni până la lac la Buhui. Acestă bucată am parcurs-o în sens invers în urmă cu vreo 3 ani.
Luci îmi povestește despre legătura feroviară ce a existat între Reșița și Anina și care are o poveste extrem de interesantă. Traseul acesteia trece prin fața peșterii Comarnic. Detaliile despre aceasta sunt relativ puține și le-am aflat ca de obicei de pe pagina lui Mircea Rusnac despre Istoria Banatului. La construcția ei s-a lucrat între 1911-1945 și a fost complet deființată în 1971. Semenicul e extrem de interesant și din acest punct de vedere. Pe lângă pădurile extraordinare pe care le încă le adăpostește iată că există o istorie lungă legată de diferite amenări hidro sau linii de cale ferată care au fost făcute dealungul timpului. E păcat că mare parte din aceste lucruri au fost date uitării. Poate că ar trebui să vorbim și să aflăm mai multe despre ce s-a întâmplat în zona Semenicului dealungul timpului.
Leurda e și aici prezentă așa că din loc în loc ne punem și mâncăm frunze. Oricum mare lucru nu prea aveam la noi așa că au picat bine. Ajungem relativ repede la lacul Buhui trecând pe lângă peștera Buhui. Atunci când am traversat de la Buhui la Poneasca tot în urmă cu vreo 3 ani am reținut existența unui izvor în drumul către cantonul Cârneală. Acolo am luam prima pauză mai lungă de vreo 15 minute. Am apelat la mix-ul de fructe deshidratate pentru prima dată. Am alimentat cu apă din izvor și am început să ne cățărăm către cantonul amintit mai sus. Căprioarele se jucau în voie prin acea zonă. Știam că la un moment dat trebuia să cotim pentru a nu ajunge la Poneasca. N-ar fi fost o problemă pentru că puteam înnopta în Valea Almăjului dar am preferat să ajugem înapoi la Cuptoare. Cred că eram vrăjit de zona sălbatică pentru că nu văd drumul ce se desprinde spre stânga. Înaintez puțin iar apoi revin. De acolo intram pe teren necunoscut. Acolo mă simit cel mai bine. Potecile uitate sau neumblate sunt cele care mă atrag cel mai tare. Știi că ai avut o tură faină atunci când n-ai nici un segment pe Strava. O parte bună însă la Strava e că e un bun mod de a stoca track-urile GPS și de a reveni la ele în caz de nevoie.
Această bucată era clar neumblată de multă vreme. Am început să înaintăm destul de greu pentru că ne opream destul de des. Terenul era relativ plat așa că zăpada topită băltea din loc în loc. Unde nu era apă erau lemne și crengi trântite așa că drumul nu prea a fost ciclabil. Cu puțin efort probabil ar putea deveni dar nu cred că e nevoie. Nu mă deranjează să împing/trag/târăsc bicicleta pentru că știu că doar așa poți ajunge în locuri frumoase și neumblate. Iar aici am avut parte de așa ceva cu vârf și îndesat.
Ce nu m-aș fi așteptat să văd în această zonă e o nuntă. Da, o nuntă de mistreți. Am mai întâlnit câțiva mistreți la coborârea de pe Domogled către cheile Feregari dar nu am văzut niciodată atât de mulți. Pur și simplu nu se mai terminau. Ne-am mișcat extrem de încet așa că nu prea păreau să fie deranjați de prezența noastră. Am stat și ne-am uitat atent la doi dintre ei care se scăldau într-o baltă. Au traversat drumul în partea de jos iar noi am mai stat vreo 15 minute să ne uităm la ei. Trebuia să fim totuși precauți pentru că pot deveni extrem de violenți dacă se simt amenințați. Probabil ai rezista la o primă lovitură dar cu siguranță că a doua te-ar găsi jos trântit și nu ar fi chiar bine. I-am lăsat să-și vadă de petrecerea lor și noi ne-am văzut de drum mai departe pentru că mai aveam ceva de mers.
Dacă peste zi ne-a fost cald aerul a devenit foarte rece spre seară iar atunci când am ajuns în capătul drumului am dat și de zăpadă. Eram practic în zona rezervației Bârzavița/Dealul Jervanu și aș putea să zic că vegetația e destul de diferită în zona cheilor Carașului comparativ cu zona din imediata apropiere a platoului Semenic. Între Izvoarele Nerei și Poneasca e un alt areal uriaș neumblat. Pur și simplu nu știu pe nimeni care să fi mers pe acolo așa că trebuie deslușit misterul.
Din acel punct drumul e în stare bună și la vale așa că ajungem repede la Crivaia și Văliug trecând pe lângă Vila Klaus. La Văliug ne oprim să mâncăm la Casa Baraj pentru că eram destul de istoviți. Aș fi vrut să ajungem pe lumină înapoi la Cuptoare dar și varianta pedalatului sub bolta înstelată merita așa că undeva spre ora 8 seara am ajuns la mașină. Vremea bună și uscăciunea din acestă primăvară au permis un început puternic cu 3 ture de explorare în trei masive diferite.
