April 18, 2020 at 11:34 AM. Ăsta-i exact momentul când am început. N-am fost niciodată mare amator de alergat. Am preferat MTB-ul sau schiul de tură în locul alergării. Dar după câteva săptămâni de stat ascuns în casă din cauza nebuniei prin care am trecut cu toții am decis că e nevoie să fac ceva pentru că nu-mi plăcea să tot aștept să ajung la munte ca să fac mișcare. Și am început să alerg. Acum e 2022 pe final și nu prea m-am mai oprit de atunci. Am continuat să alerg mai mult și mai repede. Și nu-i vorba de a mă compara cu alții ci de a mă compara cu versiunea mea pre-pandemică, de a observa felul în care m-am metamorfozat. Evident că am continuat cu MTB și restul de activități outdoor dar după o perioadă de încălzire am decis că aș vrea să văd dacă pot să alerg 1000 de kilometri într-un an. Nu am un munte în spatele casei la Timișoara așa că era destul de greu să adun metri verticali prea mulți dar s-au adunat totuși ceva. Dacă citești mai departe o să aflii unde.
O mare parte din ture le-am făcut ieșind din casă. Motivul e simplu. Dacă trebuie să mă urc în mașină ca să fac sport zilnic, de rutină, atunci mi se pare că nu are sens. La sală am încercat să merg de mai multe ori dar nu-mi place nimic legat de logistica ce o presupune mersul la sală: cărat geanta, învârtitul printre alții pe acolo, parcat, spălat etc. Așa că am decis că trebuie să sar de la birou direct în papucii de alergare și să pornesc și să mă opresc acasă. Logistica a fost practic zero iar pentru mine e foarte important să nu pierd timpul. Flexibilitatea dată de lucrul cu nordicii e un alt motiv pentru care mi-am permis experimentul despre care vorbesc. Nu mă ține nimeni în ședințe la ora 18:00. De fapt nu prea mă ține nimeni în ședințe.
Peste weekend am continuat ieșirile în Banatul Montan de la Domașnea iar acolo e cu totul alt teren față de ce am la Timișoara. Pentru alergare locul perfect și cel mai aproape e la Băile Herculane. Aș putea zice că eu un paradis al alergării montane aici. Nici n-am insistat să urc mai sus de centrul orașului pentru că fix din centru sunt vreo 3-4 trasee excepționale. Primul și cel pe care l-am repetat cel mai mult e cel al foișoarelor cu plecare de undeva de lângă izvorul Diana dar mai nou am parcat la ieșirea din oraș, imediat după hotel Roman. Ca distanță această variantă are vreo 11 kilometri în funcție de varianta aleasă. Dar oricare variantă te scoate la o băncuță înaintea cracului Arendașului. Aici e o bucată de vreo 20-25 de minute abruptă, fără scurtături cu vreo 400 de metri verticali în 1.5 kilometri până în punctul de întâlnire cu traseul ce vine din zona gării pe creastă. Aici fac o mică paranteză și spun că există și această variantă de abordat adică din apropierea magazinului Penny până pe punctul de maxim al cracului Arendașului. Clima din zona de sud a Banatului e destul de blândă și foarte rar se întâmplă să nu poți alerga din cauză zăpezii în lunile de iarnă. E chiar un loc potrivit toamna/iarna din cauză că alergatul vara pe aici poate deveni destul de greu din cauza vegetației și a căldurii. Dar vara în general m-a prins prin Alpi vreo lună așa că n-am avut problema asta.
Un alt traseu cu punct de plecare zona centrală e cel ce pleacă spre Crucea Albă iar de acolo spre Izvorul Jelărău. Din acest punct există 2 variante: Vârful Șușcu sau Domogled(prin poiana Mușuroaie). Îmi place mai mult varianta spre Șușcu pentru că nu are porțiuni tehnice dar per total e zonă mai tehnică decât cea de la foișoare și cu o diferență de nivel mai mare(1000 de metri). Partea comună din canionul cu Poteca Pisicii are mulți bolovani, lemne trântite. În plimbările anterioare am curățat unele din lemnle mari picate pe potecă pentru a îmi ușura efortul. Priveliștea spre creasta munților Cernei/Godeanu dar și asupra întregii văi a Cernei e spectaculoasă de sus de pe Șușcu. Vârful în sine nu are nimic special dar sunt câteva puncte de belvedere interesante de-a lungul traseului.
O altă variantă ce se poate aborda tot din zona centrală e cea spre Piatra Băniței/Culmea Mare iar de acolo retur spre Poiana cu Peri(apropo, nu prea se mai vede nici un păr) și de acolo în jos pe la foișoare cu diferite variante de coborâre. Nu l-am abordat de prea multe ori pentru că trebuie să alerg de la Hotel Roman până la 7 izvoare pe asfalt și prefer să stau cât mai mult pe poteci, nu pe asfalt. Dar merită menționat pentru că urcarea e destul de provocatoare cu o bucată tehnică de pietriș în prima parte. Pe această coborâre e o bucată de câteva sute de metri în coborâre ușoara pe care zburd de fiecare dată.
De câteva ori, atunci când aveam mai mult timp, am lăsat zona centrală și am pornit spre motel Dumbravă pentru a face semimaratonul de la Hercules. N-am fost nici anul acesta la concurs pentru că mi s-a părut scump(cred că 200 de RON dacă nu te înscriai foarte devreme). Oricum nu l-aș alerga pe ploaie și nu ai de unde să știi cu 4 luni înainte dacă plouă sau nu. Așa că îl alerg când e momentul ăla din toamnă frumos cu 21 de grade. Traseul în sine e frumos mai ales toamna și am avut noroc de o zi superbă ultima dată când l-am alergat. Nu are nimic tehnic așa că e foarte bun de alergat.
Nici la schi n-am stat potolit când am ajuns la sfârșit de aprilie pe ghețar la Stubai. Era cam singurul loc unde puteai să schiezi așa târziu și am avut parte de vreme excepțională. Am stat în Fulpmes și chiar dacă veneam destul de obosit după o zi de schiat într-una din seri am mai alergat 10 kilometri cu ceva diferență de nivel. Era relativ simplu să o fac pentru că am plecat să alerg din locul în care ne-am cazat.
E prima dată când am luat 5 săptămâni de concediu în acest an. Am fugit spre Alpi iar prima oprire a fost în Dolomiți. Aici am stat în Val Badia iar din acel punct erau nenumărate trasee de alergare. Am ales unul ce a presupus urcarea din San Genesio până la Crusc da Rit. O tură superbă cu priveliști amețitoare. Îmi e tot mai clar că Dolomiții sunt cei mai frumoși munți de prin Alpi. Nivelul de organizare și frumusețea locurilor în Tirolul de Sud sunt cred fără pereche. La munte e oricum frumos oriunde dar în Dolomiți mi se pare că e special. O să rămână o oprire clasică de o săptămână pentru anii următori.
Din Dolomiți am trecut în Franța iar acolo am ajuns în Portes du Soleil(mai precis Les Gets). Aici pe lângă restul de activități am abordat Mont Cherry într-o alergare iar în alta versantul opus. Prea puțin a fost aici despre alergare(pentru că e un fel de capitală mondială a MTB-ului) dar tot au fost 2 ture de alergare frumoase. Terenul seamănă cu ce avem la noi în zona Cornereva/Munții Cernei. Nu prea alergă nimeni pe acolo. Era cam 1 alergător la mia de bicicliști prăfuiți ce-și rupeau oasele pe poteci. Dar eu aveam 1000 de kilometri de alergat așa că m-am ținut de plan. E bine să ai un plan. Și mai bine e să te ții de el. Oricum e destul de frumos să alergi cu Mont Blanc-ul în fața ta. Într-una din zile am vizitat lacul Montriond și înainte de o baie în lac am pornit într-o alergare lungă spre Avoriaz deși n-am ajuns până sus. Dar bucata a fost prin pădure cu bucăți tehnice într-o zonă carstică cu ceva mine dezafectate.
Din Les Gets am ajuns la aristocrații din Megève. Aici vremea s-a stricat un pic dar am repetat isprava din Les Gets și am abordat ambele părți ale zonei unde se află cochetul oraș în 2 ture. Într-una din ture am ajuns de dimineață sus pe la 1800 de metri iar atmosfera era destul de interesantă spre văile din jur. A fost destul de ușor să aleg varianta pentru că aparent e ceva concurs de alergare ce se organizează acolo și am alergat cursa de 16 km. . Coborârea a semănat un pic cu cea de pe Șușcu cu unele bucăți ce traversau pe sub stânci.
Din Franța am ajuns în Croația pe insula Krk(a câta oară oare?). Aici lucrurile sunt destul de clare așa că a fost destul de simplu. Pe lângă plimbatul pe insulă cu MTB-ul și multă bere m-am ținut și aici de plan așa că am alergat. Terenul în schimb e mult mai dificil din cauza pietrelor. De asemenea nu prea e umbră în cazul anumitor trasee așa că aici cred ca am ars multă grăsime. Nu suficient de multă din cauză că am avut grijă să compensez cu bere.
Menționez câteva aspecte despre ce încălțări am folosit. Până la urmă, mai ales în sezonul cald, e cam singurul aspect care contează când e vorba de alergare. Asta-i până la urmă chestia cea mai bună la alergare. Nu prea ai nevoie de logistică complicată. Pur și simplu trebuie să ieși din casă și să alergi. Pentru asfalt Asics GT-2000-9 iar pentru trail La Sportiva Jackal. Sunt destul de mulțumit de cum s-au comportat Asics-urile dar mă așteptam la mai mult de la Jackal. E un pantof super confortabil dar suferă la partea de durabilitate. Puteau să facă zona superioară cu ceva întăriri pentru că ambii papuci s-au rupt în zona în care papucul de îndoaie când calci pe degete. Partea superioară a materialului e secționată. Se mai pot folosi dar nu cred că s-au ridicat la așteptările mele. Partea bună e că e super confortabil pentru picior. O sa încerc sezonul următor La Sportiva Akasha II. Sper să fie la fel de confortabili dar cu un plus de durabiltiate.
Câteva cuvinte despre motivație. Prima și cred cea mai importantă e că vreau să stau lângă cei dragi cât mai mult timp și să fiu sănătos în timp ce sunt lângă ei. Cred că asta-i principala motivație pentru care o să continui să fac sport și în anii următori. Acum că voi sfâși sub un tir nu am de unde să știu. Vorbesc de lucrurile ce le pot controla. Cât despre veșnicul “nu am timp”. Nimic mai fals. E o chestiune de cum te organizezi. Nu timpul e problema. Cele 24 de ore sunt cam tot aceleași pentru toată lumea. Atitudinea față de timp e problema. Iar aici cred că pandemia iarăși a avut un rol important pentru că numărul de contacte sociale s-a redus considerabil. Adică poți trăi și fără să te prea vezi cu nimeni. Iar ca să fie lucrurile și mai clare închei anul cu vreo 8 cărți bune citite. Deci nu doar că am alegat peste 1000 de kilometri dar am reușit să citesc mai multe cărți decât am citit vreodată într-un an. Dar dincolo de cifre care pot părea seci sau doar statistică e vorba de experiența și stările prin care treci făcând aceste activități. Nu prea îți rămâne vreme de TV, bârfă, politică sau alte aspecte de genul ăsta. Acum aștept prima zăpadă. Simt că sezonul se încheie odată cu prima zăpadă așternută. Am făcut în aşa fel încât să ajung la 1000 de kilometri pe creastă la Domaşnea. Trag concluzia că s-ar putea să meargă și mai mult. Îmi vine să ridic ștacheta la anul.