Dacă e 15 august atunci e Valea Almăjului iar aici variantele care se deschid sunt aproape nelimitate. O vale extrem de frumoasă înconjurată de păduri cât vezi cu ochii. Munţii Almăj, Munţii Semenic şi Munţii Aninei sunt la o aruncătură de băţ. Anul trecut am urcat până la Botul Calului într-o ascensiune scurtă. De acolo există 2 variante. Nergăniţa spre dreapta şi Coşava spre stânga. Dacă pe Nergăniţa am fost în căutarea bureţilor astă toamnă a rămas varianta Coşava.
Am pornit de unul singur fără track GPS şi fără a studia traseul în vreun fel. Credeam că o să mă blochez în vreo fundătură pe undeva prin apropiere de golul alpin aşa cum am păţit acum vreo câteva săptămâni când am coborât spre Mehadica. Dar nu a fost aşa.
La Botul Calului ajung destul de repede fiindcă era destul de răcoare pe Valea Nerei. Imediat ce ies din Borloveni mă opresc să vorbesc cu un moş care stătea cu vaca la păscut. Dacă nu mă opream cred că nici n-aş fi observat murele mari şi negre de pe marginea drumului. Mi-a aminit de bunică-miu când mi-a întins trei mure şi m-a îmbiat să le mănânc. I-am mulţumit şi am mers mai departe. De aici de la Botul Calului trec pe lângă cantonul silvic şi intru într-o zonă cu brazi. Senzaţia pe care ţi-o lasă umbra şi desişul lor e înfricoşătoare. Te aştepţi să-ţi sară vreo joavină în cap în orice moment. Aşa că am spor la pedalat încercând să mă concentrez la efort şi să nu mă gândesc prea mult la asta. Câştig repede în înălţime pentru că drumul e în stare neaşteptat de bună. În foarte puţine porţiuni drumul e bolovănos şi spart. Toată urcarea e ciclabilă aşa că nu e nevoie să împing bicicileta cu excepţia unei mici porţiuni.
Mă trezesc la un moment dat lângă un canton silvic şi sunt surprins să văd un indicator către Vila Klaus(12 km) şi Văliug(20 km.). Borlovenii Vechi erau în spatele meu la 27 de kilometri. În mai puţin de 1 oră aş fi fost în Văliug. Dar cum nu ăsta era scopul turei mele decid să urc pe drumul ce se deschidea de aici atât timp cât acesta va fi în urcare. Lucru pe care îl fac pentru că era irezistibil acest drum. Jocuri de lumini şi umbre printre frunzele mişcate de vânt şi o căldură blândă de august te atrăgeau ca un magnet. Sunt pur şi simplu vrăjit a treia oară în mai puţin de 1 lună de această parte înaltă a Semenicului. Drumuri şi cărări superbe, poieni şi păduri ca în poveştile de demult fac irezistibilă toată această zonă.
Mă opresc la kilometrul 33 al urcării în momentul în care drumul începe să coboară. Evident că m-am oprit cu gândul că trebuie să revin aici. Încep coborârea în sens invers şi mă opresc să analizez tunelul săpat aici între 1949-1951 în lungime de aproape 1 kilometru. Sunt surprins să văd că vechimea acestui canal este de dată recentă. Mă aşteptam să fi fost făcut înainte de primul război mondial atunci când această zonă a Semenicului a avut parte de amenajări hidrologice impresionante.
Cardul de la GoPro a rămas în cititorul de card-uri din laptop aşa că nici de data asta n-am poze sau filme cu excepţia celor câteva pe care le-am făcut cu telefonul.
La coborâre mă abţin cu greu să nu las bicicleta să curgă la vale. Nu-mi iasă în totalitate şi iau o trântă pe cinste atunci când roata spate îmi alunecă într-un un mic şanţ acoperit cu noroi. Îmi dau seama că o să plonjez aşa că mă sprijin în mâini şi reuşesc să amortizez căzătura. Iau totuşi o gură de pământ şi îmi simit buza inferioară amorţită minute bune. După ce pipăi/scuip îmi dau seama că am scăpat ieftin fără sângerări. Pe picioare eram julit binişor dar sunt deja obişnuit cu genul ăsta de lovituri aşa că mă urc destul de repede înapoi în şa şi îi dau la vale.
La Botul Calului mă opresc pentru o gură de mâncare şi pornesc din nou la vale pentru a mă bucura de coborârea superbă pe cursul Nerei. Ajung spre ora 5 înapoi în vale pentru a fi îmbăiat de aceeaşi căldură plăcută a începutului de toamnă almăjan. Un pahar de vin bun şi un somn adânc mă pregătesc pentru o altă aventură în ziua următoare.
