În ultimii ani mi-am făcut un obicei să merg pe valea Cernei în zilele cu puțină lumină din noiembrie și decembrie. Am tot repetat urcarea pe Domogled. Am abordat-o de cele mai multe ori direct în sus. În această toamnă am schimbat modul de abordare și am urcat spre Izvorul Jelărău și Poiana Mușuroaie. În acel moment am văzut un indicator către vârful Șușcu. Părea să fie un loc mai puțin umblat așa că am decis să văd cum stă treaba.
Traseul e comun până la izvor cu poteca care merge spre Mușuroaie dar din acel punct pentru Șușcu am cotit spre stânga. În partea de jos era toamnă cu ceață. Ceața a persistat pe toată durata traseului. M-a pus pe gânduri un pic un indicator pe care scria că traseul nu e recomandat iarna.
Pe lângă ceață a început să apară și zăpada. În strat mic la început iar apoi tot mai groasă. Toamna a rămas jos în vale. Aici era iarnă în toată regula. Cum nu mă așteptam să dau peste zăpadă a fost destul de greu să înaintăm în lipsa parazăpezilor. Urcarea se asprește la un moment devenind extrem de tehnică pe potecă bolovănoasă și abruptă.
Ajungem într-un punct de belvedere suspendat în ceață. Pinii negrii de Banat erau acoperiți de chiciură. Nu mă așteptam să dau de așa atmosferă. Chiar dacă nu prea se vedea aproape nimic în jur în afară de acel abis alb din când în când se mai ridica pâcla de ceață făcând loc pereților verticali ce lăsau impresia că ești pe vreun traseu în Dolomiți. Ne apropiem cât putem de margine dar cu mare atenție pentru că o alunecare aici nu prea îți dă nici o șansă. Va trebui să revin atunci când n-o să mai fie ceață pentru o mai bună vizibilitate din acel punct de belvedere.
Urmează o bucată parcă și mai tehnică cu și mai multă zăpadă care ne scoate într-un alt punct de belvedere. Aici erau urme multe de porci mistreți. Cred că prin aceste locuri pustii se simt destul de bine. Am mai întrâlnit și la intrarea în Cheile Feregari în urmă cu câțiva ani. Asta îmi spune că e un teren ce le place.
Nu mă așteptam să dăm peste ciuperci în asemenea condiții meteo dar am dat peste un buchet înghețat de Pleurotus dar și peste portocaliul Flammulina velutipes. Era cam singura pată de culoare în acea mare de alb/cenușiu încețoșat.
Vârful în sine nu e în nici un fel spectaculos. Din păcate traseul nu merge mai departe pe culmea Mehedinților. Cel puțin nu în mod oficial. Probabil că ar merita încercată trecerea către Șaua Padina din acel punct. Din câte îmi amintesc în jurul poienii de acolo terenul părea destul de abordabil. N-am nici cea mai mică idee de ce nu există marcaj mai departe spre acea direcție. Terenul aici în Munții Mehedinți e o combinație unică prin Carpați: zone împădurite pe suprafețe mari cu zone de abrupt și chei foarte spectaculoase. Te-ai putea aștepta să nu existe fagi seculari dar am dat de câteva exemplare fenomenale cu o vechime ce trece de 250 de ani. Pe poteca ce duce spre Jelărău e un fag scrijelit pe care e trecut anul 1934.
Cu siguranță unul din traseele mai puțin umblate de pe Valea Cernei care merită mai multă atenție dacă ajungeți prin zonă. Nu vă opriți la Crucea Albă, continuați mai departe. Marcajele sunt bune în această zonă iar traseul e disponibil și în aplicația Munții Noștrii.
