În acest sezon nu am avut parte de zăpada dorită așa că în ianuarie am stat pe sec, ca să zic așa. Adică am alergat buclele mele clasice din pustă și de la Herculane. În februarie ne-am bucurat de Dolomiți așa că n-am ajuns pe schiuri de tură prea des. Iar când vine luna martie și prinzi o zi de sâmbătă cu vreme perfectă e musai să nu stai acasă. Tot mai greu cu partenerii de tură așa că am plecat singur. Aveam un pitic pe creier de anul trecut atunci când am urcat pe vârful Căleanu dinspre Brusturu oarecum nepregătiți. De data asta mi-am luat colțari și un piolet și m-am pornit. Până în Șeroni am mers cu un tip ce voia să urce pe Țarcu iar de acolo mi-am dat drumul jos la pârâul Olteana prin pădure.
După ce am trecut ogașul am dat de o urcare abruptă pe care am făcut-o cu schiurile în spate. M-am intersectat după acestă bucată cu niște urme uriașe de urs pe care am mers o bucată bună de tot. Recunosc că am scos fluierul așa ca să mă încurajez. Am lăsat urma și am continuat spre ieșirea din golul alpin unde am fost izbit de razele soarelui. Cred că e de departe cea mai bună perioadă pentru schi de tură acum în martie/aprilie când prinzi astfel de zile cu vreme perfectă. Dar asta a venit cu un dezavantaj. Zăpada a înceut să se prindă de foci și aproape că n-am mai putut înainta. La un moment dat am decis să merg din nou cu ele în spate pentru că mi se părea că depun mai puțin efort în acest mod.
Înainte de Brusturu e un mic perete care era înghețat așa că aici am decis să pun colțarii dacă tot îi aveam la mine. Băieții de la heliski își făceau de cap pe acolo. Apropiindu-mă de Brusturu am scăpat de zăpada lipicioasă așa că până sub Căleanu am pus din nou schiurile. Căldarea de sub vârf e impresionată și un teren de joacă excelent pentru free-ride. Am văzut vreo 4-5 persoane ce efectiv și-au dat drumul din buza căldării pe acel perete. Au dispărut repede. Eu am pus din nou colțarii și am intrat în “perete”. A fost de această dată mult mai simpu fiind echipat în mod corespunzător. Exagerez când spun perete pentru că e o săritoare mică practic dar trebuie să recunosc că e interesat să faci astfel de lucruri. Nu e despre viteză și cât de repede faci ceva. E despre atenție, concentrare și despre a vedea muntele din niște perspective cu totul noi. Din păcate prin Banat e mai greu de găsit astfel de teren. Iar Retezatul sau Făgărașul sunt cam prea departe având în vedere drumurile de la noi. E posibil la anul să încerc solitar alte trasee de prin Retezat.
A durat destul de mult până am ajuns pe vârf din cauza zăpezii grele(vreo 5 ore) dar și a nevoii de a schimba modul de mers: clăpar, colțari, schi. Durează câteva minute să faci schimbul dintr-un mod de înaintare în altul.
De pe Căleanu problema e destul de simplă pentru că nu mai e nimic complicat. Dar m-am bucurat la maxim de priveliștea ce se vedea spre Retezat/Godeanu/Cernei. Vâi adânci și creste înzăpezite cât vezi cu ochii. Mongolia carpatină era de această dată albă cu mici excepții pe unde zăpada începea să se ducă. De pe Țarcu până jos la Cuntu consistența zăpezii era bună așa că m-am dus la vale binișor.
La Cuntu atunci când am pus din nou focile din păcate agățătoarea s-a rupt. E drept că au și ele vreo 8 ani. Va trebui să văd cum să le repar pentru că pentru situațiile când nu e cea mai bună zăpadă o să rașchetez cu echipamentul vechi. La revenire în Jigoria cu câteva sute de metri înainte de a ajunge la mașină zăpada era deja topită. Soarele puternic de peste zi și-a spus cuvântul. În zona înaltă va mai rămâne pentru încă câteva săptămâni dar asta înseamnă că trebuie cărate destul de multe în spate. Prognoza pe săptămâna viitoare pare să indice ceva căderi de zăpadă așa că probabil MTB-ul o să mai stea la păstrare și week-end-ul următor. M-aș bucura tare de încă o tură pentru că simt că nu m-am dat destul în acest sezon. Iar dăcă n-o fi să fie am în plan vreo 90 de kilometri de MTB cu plecare din Valea Almăjului spre Dunăre la limita dintre munții Almăjului și Munții Aninei.
