După atătea și atâtea ture prin Semenic tot mai găsesc câte o variantă pe care vreau să o explorez. E tot mai greu să aduni oameni la câte o tură pentru că a cam început vremea concediilor. Oricum nici în rest nu prea găsești oameni cu care să mergi în mod constant. Mai vine când unul, când altul, zic că e frumos și după nu prea-i mai vezi câteva luni. De data asta Ovidiu era pe acasă în sudul Banatului acolo lângă Dunăre și se arată interesat. Nu-i spun de la început planul meu pentru că probabil ar fi zis nu.
Pe la prânz progzona era cu ploaie așa că hotărâm să ne urnim de foarte de dimineață. Nu-mi iasă trezirea la 5 fără 10 pentru că încurc ziua când pun alarma. Sunt un pic derutat când la 5:37 aud telefonul și pe Ovidiu îndrugând ceva de Mehadia. Am nevoie de câteva secunde bune să mă dezmeticesc dar în 30 de minute suntem pe drum cu tot cu îmbrăcat, mic dejus și bicicletele pe mașină. Restul de echipament era deja în portbagaj.
Ajungem la intersectia de la Iablanința și pornim spre Pârvova. Lăsăm mașina în centru și pornim la răcoare pe vale. Drumul e ciclabil chiar dacă bolovănos în anumite porțiuni din cauza torenților de pe versanți care au adus multe aluviuni. Ajungem în punctul de unde cotim la stânga și unde o începe o cățărare de vreo 3-4 kilometri. Dacă până acum am mers pe teren defrișat ajungem în zona unde pădurea nu a fost tăiată. Se simte imediat acest lucru. E pur și simplu fenomenală o astfel de pădure fiind vorba de capătul de jos al rezervației de la Izvoarele Nerei. Facem o ședință tehnică și încep să povestesc planul. Ca să fiu convingător spun că nu are cum să fie prea mult ca distanță. Adică vreo 2-3 kilometri.
Începutul e promițător pentru că stăm pe bicicletă. Dar nu pentru mult timp. Drumul se pierde încet iar noi ne trezim într-o veritabilă junglă. A plouat mult iar vegetația e abudentă. Simt milioane de furnicături atunci când trecem printr-o grămadă de urzici. Hotărâm să coborâm drept spre râu în speranța că vom da de un drum. După ce trecem bicicletele peste un copac trântit și mai traversăm o zonă mlăștinoasă ajungem la râu. La râu dar nu și la drum. Nici urmă de el. Trecem în partea opusă și încercăm să mergem pe culme. Facem din nou ședință tehnică atunci când dăm de un perete. Hotărâm să coborâm din nou la râu și să aplicăm cea mai simplă tactică în astfel de cazuri adică să coborâm pe cursul râului în jos. Asta aș fi vrut să fac din primul moment dar am cedat la insistențele coechiperilor. Nu prea mai avea cum să fie mult de coborât iar la cum știam eu Nergănița nu prea mă așteptam să dau de vreun loc greu de trecut prin apă. Așa că după încă câteva sute de metri ajungem la capătul drumului forestier Nergăniția pe care îl știam din tura în care am mers să vedem cel mai bătrân copac.
Stoarcem ciorapii și papucii care musteau de apă și după o mică pauză începem să coborâm. Eram deja pe teren cunoscut. M-am bucurat că am reușit și această traversare. Trecând deja prin atâta și atâtea ture am savurat pur și simplu această bucată. Mă opream din loc în loc să ascult sunetul pădurii și să văd cum se joacă razele soarelui cu frunzele copacilor. Porneam din nou și auzeam crengile trosnind sub picioare. Semenicul are ceva special și puțini înțeleg frumusețea acestor munți așezați.
Pe toată bucata de la Botul Calului și până jos la Borloveni e mult noroi dar totuși acceptabil având în vedere cam cât a plouat în ultimile zile. Din Borloveni trecem “Col du Prigor” și pornim pe asfalt prin chei către punctul de start. Niște nori negri fix în fața noastră mă cam pun pe gânduri așa că începem să gonim. Înainte de a ajunge în vârf pe dealul Țerovei încep să cadă primii stropi. Nu ajung bine pe vârf că încep să toarne. A plouat atât de tare încât una dintre mașini s-a oprit pe marginea drumui. Mă opresc să pun în rucsac telefonul și camera video. Pornesc mai departe prin perdele de apă care cădeau din cer. E pentru prima dată când mă prinde o asemenea ploaie. Ne oprim să ne adăpostim la crucea Pârvovei iar cand nebunia s-a potolot ne îndreptăm spre mașină unde ne schimbăm și pornim înapoi spre case.
