Chiar dacă am fost de atâtea ori în această toamnă mi-a fost dor de pădurile Semenicului așa că nu m-am putut abține și m-am dus să le văd din nou. Am plecat cu fetele spre Văliug, ele au rămas să skiezie acolo iar eu am început urcușul către Semenic. Nu mi-am propus nici un fel de timp pentru că de această dată am luat și aparatul foto cu mine. Iar într-o tură cu aparat foto nu prea poți fi așa sportiv. Am ajuns totuși sus în sub 2 ore pe o vreme superbă. Zăpada sus pe platou era uriașă și vizibilitatea foarte bună.
Am traversat platoul trecând peste drumul dezpăpezit. Pe marginea drumului se vedea cam cât de mare e zăpada. Până acolo în schimb zăpada era neatinsă. Trec de drum și intru cu oarecare emoție în pădure. Și aici zăpada era foarte mare. Eram extrem de curios să văd dacă Pleurotus Ostreatus rezistă peste o iarnă relativ blândă. Se pare că a rezistat pentru că am dat peste 2 buchete frumoase pe un fag undeva la vreo 7-8 metri de sol. Iau o pauză și cobor de pe skiuri. Clăparul intră zdravăn în zăpadă și îmi dau seama că e atât de mare încât ajunge la brâu. Ar fi fost imposibil de mers fără skiuri sau rachete.
Pornesc mai departe fără a mai verifica traseul pentru că locul îmi e extrem de cunoscut. Aproape că recunosc fiecare fag din acea pădure. Atunci când ajung în prima poiană văd și primele urme mai serioase de vulpe. Începând de acolo, din loc în loc, la distanță de 200-300 de metri erau vizibile urme(cel mai probabil vulpe sau lup) dar nu am văzut urmă de copită ceea ce înseamnă ca nu au trecut pe aici mistreții sau căprioare. Am mai văzut de asemenea și urme mai mici de iepure. Ar fi interesant de văzut dacă aș putea găsi urme de râs pentru că sunt convins că acest animal superb trăiește în aceste locuri. Dar pentru acest lucru e nevoie de a intra mai adânc în inima pădurii.
Fac ocolul celei de-a doua poieni și pornesc înapoi spre platou. Viteza de deplasare crește pe micile porțiuni în coborâre. Decid să ies din pădure către izvoarele Nerei pentru că aveam chef să stau mai mult la soare așa că alunec încet până la râu. Aici realizez că râurile sunt puncte de interes pentru animale pe perioada iernii. Urmele erau foarte multe din toate direcțiile. Mi-am dat seama că apa dispare din pădure în forma lichidă pe perioada iernii așa că sunt nevoite să o caute pe cursul râurilor. Zăpada a format mici podețe naturale peste Nera. Animalele sau folosit de aceste podețe să traverseze dintr-o parte în alta. Dau de niște urme care duceau la un mic culcuș sub un bolovan. De asemenea vâd niște urme care urcare pe o bucată foarte abruptă. Nu prea am înțeles de ce a urcat pe acolo acel animal în condițiile în care putea să ocoloească destul de lejer la foarte puțini metri distanță.
Urcând în sus pe firul apei vâd partea stângă a izvoarelor Nerei având un aspect extrem de interesant. Zăpada s-a modelat pe cursul râului formând mici cornișe peste matcă. În rest totul era alb și perfect. Părea un teren de joacă perfect pentru adepții fotografiei minimaliste. Cred că ar fi găsit multe surse de inspirație.
Las în spate urmele și gândurile și traversez din nou drumul, urc scurt pe la baza pârtiei Goznuța și mă pregătesc să cobor. În ultimile ture drumul/pârtia erau bătute dar acum zăpada era mare și nebătută. Prima parte a coborârii e extrem de plăcută dar coborând înapoi spre Văliug îmi dau seama că a cam dispărut din zăpadă. Agăț o piatră ce lasă o urmă adâncă în “Seven Summit’ așa pentru vreo 300 de metri le duc în spate.
Revin în Văliug destul de epuizat după mai bine de 20 de kilometri. Îmi dau seama că deși nu a fost o iarnă rece am avut totuși parte de zăpadă destul de multă. Aștept cu interesez zăpada de martie care sper să treacă repede pentru că Specialized Chisel-ul e deja disperat și nu înțele de ce trebuie să stea atâta vreme fără să facă nimic. Vreau neaparat să o aduc cât pot de repede în cea mai frumoasă pădure din Europa. Sper ca inițiativele tembelilor care vor să reducă suprafața de pădure protejată din Parcul Național Semenic Cheile Carașului să nu reușească.
