După 3 săptămâni prin Alpi am revenit pe meleaguri carpatine. De multă vreme ne tot gândeam la un ocol lung al Lacului Iovanu. Am pornit pe un track dar oarecum fără să vrem am complicat situația.
Valea Cernei e un loc tot mai periculos pentru mașini și biciclete. Am auzit multe povești cu mașini sparte sau biciclete furate. Așa că am lăsat mașina la Dumbravă unde se perindă mai multă lume. Cealaltă variantă ar fi fost să o lăsăm în Cerna Sat. Dar cei 12 kilometri de drum prost îi parcurgi în 20 de minute cu bicicleta și într-o oră cu mașina.
Am pornit pe asfalt și am început să urcăm spre pasul Godeanu. Cu antrenamenul din ultimile săptămâni am ajuns repede sus în cel mai înalt punct. De acolo a urmat o coborâre extrem de lungă spre Baia de Aramă. Am contorizat peste 30 de kilometri de coborâre. Mi-a plăcut atunci când am văzut pe urcare câțiva ciclișiti de șosea. Locul părea să semene cu vreun Col celebru din Alpi. Evident comparația nu e deloc forțată pentru că locurile sunt foarte pitorești.
De la Apa Neagră am cotit spre Motru Sec și Cloșani iar de acolo pe vale în sus spre barajul de la Valea Mare. Locul îmi era cunoscut din tura făcută în urmă cu ceva ani în urmă pe Piatra Cloșani dar și din tura pe Piatra Iorgovanului când am făcut această bucată de drum cu mașina. La baraj am cotit spre dreapta și am început cățărarea lungă. Pe această bucată taică-miu a început să se vaite de niște crampe care nu i-au mai dat pace până la final. Treaba era destul de complicată pentru că noi eram deja la peste 80 de kilometri de mașină și cel mai scurt drum presupunea să mergem tot înainte. Nu putea să scurtăm sau să renunțăm. Înaintam destul de greu și m-am gândit chiar să o iau mai tare pe lumină și să revin cu mașina. Dar nu-mi surâdea idea să-l las singur pe întuneric. Nici eu nu puteam zbura încă vreo 60 de kilometri. Chiar și în așa condiții m-am bucurat de coborârea pănă jos în coada lacului Iovanu unde indicatorul zicea: Cerna-Sat 30 de km. De acolo mai aveam vreo 25. Eram așadar la vreo 100 de kilometri de punctul de start cu peste 50 de kilometri în fața noastra și cu puține ore de lumină rămase. Drum de contur al lacului e cu urcări și coborâri scurte ce se pretează la viteză.
Atunci când am ajuns în Cerna Sat era întuneric de-a binelea. Cei 12 kilometri până la asfalt i-am parcurs la lumina singurului far ce-l aveam cu noi. Am folosit și lumina de la telefon ceea ce ajutat. N-am mai avut parte de asemenea condiții și recunosc că era interesant să privesc bolta înstelată pe Valea Cernei undeva la ora 10 seara la început de septembrie pe beznă. Am lăsat la o parte sentimentalismele de început de toamnă pentru că mai aveam vreo 20 de kilometri în fața noastră. Am trecut pe lângă o turmă de oi și habar n-am câți câini. N-avea curajul să se apropie de noi vâzând asemenea ciudățenie. Stăteau și lătrau la 10-20 de metri de noi.
Hotărâm să o iau mai tare în față și să revin cu mașina. Senzația de a pedala pe acel drum la aproape 11 noaptea a fost unică. M-am speriat destul de tare atunci când m-am trezut cu un câine în mijlocul drumului. Am mers tare și mă gândeam că dacă mă împrăștii sunt șanse să complic și mai tare situația dar am ajuns la mașină și am oprit telefonul la 150 de kilometri. Mă gândeam că tura de pe Semenic o să rămână cea mai lungă pe acest an. Iată că m-am înșelat pentru că am depășit cu mult kilometrii din acea tură. Interesant e că mă simțeam ca și cum aș mai pedalat vreo 50 de kilometri. L-am recuperat pe taică-miu și am pornit spre Domașnea. Cred că acest an a fost anul turelor lungi în care am reușit mare parte din ce mi-am propus la început de sezon. Am rămas dator cu o traversare dublă a Munților Almăj dar și cu traversarea Țarcu-Godeanu care o să rămână pe anul viitor.
