Val Badia

Am revenit după vreo 3 ani în Dolomiți iar dacă la ultima vizită ne-am cam înfundat pe lângă Tre Cime de această dată am revenit lângă grupul Sella, o zonă superbă și extrem de pitorească. În urmă cu 5 ani am fost în Val Gardena și am vizitat în câteva zile toate cele 3 localități și obiectivele din jurul lor. Am încercat să aplicăm și de această dată același model dar am ales o altă vale. E vorba de Val Badia, una din văile ce permit accesul la celebrul circuit Sella Ronda dar și către o multitudine de alte variante atât pe jos dar și cu bicicleta.

Vremea e schimbătoare de cele mai multe ori în Dolomiți așa că trebuie să o urmărești și să vezi ferestrele de vreme bună.

După vreo 11 ore ajungem seara în Val Badia după ce oprim în Lienz la cumpărături. O ploaie torențială ne prinde în super-market. Am ales să rezerv direct de pe site-ul stațiunii de schi pentru că ajungi să plătești considerabil mai puțin decât pe site-uri de gen booking. Nu rezist tentației de a băga o tură nici după 11 ore de condus. Ploaia m-a fugărit dar tot reușesc o cățărare de peste 500 de metri în vreo 4-5 kilometri.

Am vânat o zi cu vreme bună și am apucat să fac celebrul circuit pe bicicletă dar îmi doream să ajung aproape de grupul Sella. Iar cum prin zonă e plin de gondole e păcat să pierzi ore pe urcări plictisitoare când poți ajunge repede sus. Prognonza nu era grozavă în ziua respectivă și deși speram să ajungem pe Piz Boe vremea nu prea ne-a lăsat. Dar e important să pornim.

Am lăsat mașina în parcarea mare de jos. Cred că sunt și unele parcări gratuite dar a fost foarte comod să o lăsăm acolo. Regulile sunt în general respectate așa că nu prea îți vine să lași mașina pe oriunde. Gondola ne-a scos repede sus. Marmolada se vedea superb chiar dacă nu era vizibilitate perfectă. Am pornit pe potecă în sus. Cam pe oriunde mergi prin Alpi e lume pe traseu. E drept că era perioada concediilor dar lumea se cam plimbă destul de mult. Trecem de un lac și ne apropiem binișor de pereții impresionați ai grupului Sella. Când ajungi aici îți dai seama de ce sunt așa celebrii Dolomiții.

Uitându-ne la cum arată cerul ne dăm seama că nu prea sunt șanse să ajungem pe Piz Boe așa că facem cale întoarsă. Decidem să facem o buclă așa că revenim pe o vale secundară. Aici lucrurile au devenit puțin intersante pentru că pe o porțiune de câteva zeci de metri erau cabluri care să ajute la coborâre. În câteva puncte zona era destul de expusă. Amenințarea ploii făcea lucrurile și mai palpitante dar am trecut cu bine peste această bucată.

Ne oprim să urmărim un grup de marmote ce se distrau pe lângă potecă dar nu pentru mult timp pentru că a început să plouă mărunt. N-o știam pe Elena amatoare de trail-running dar mi-a dovedit contrariul pe acestă bucată. Abia m-am ținut de ea, așa de tare se ducea în față. Ne oprim pentru o bere sperând că se va mai domoli ploaia într-o locație modernă. Arată bine atât cabanele vechi tiroleze dar nici astfel de clădiri cu geamuri de sticlă pe tot peretele exterior parcă nu-mi displac. Nu mă miri nici când aflu că aproape toți cei care serveau acolo erau români veniți să facă un ban. Până la urmă asta e marea tragedie a ultimilor 30 de ani. Nu prea știm să facem aceleași lucruri la noi și atunci milioane au plecat acolo. Parcă berea a avut un gust și mai amar când am aflat că erau veniți din zona de nord, din Munții Rodnei și Bucovina.