Parcă e tot mai greu să scrii impresiile dacă nu o faci la cald. Dar aceste impresii merită aşternute pentru că a fost o tură în nişte munţi dragi mie, într-o zonă de poveste. Am revenit după 3 ani într-un loc ce îl simt foarte aproape: lacul şi vârful Gugu.
S-au schimbat multe de la ultima tură pe aici. Au apărut marcaje noi, a apărut un drum nou, a apărut un refugiu nou. Locurile prin care altădată treceam au fost înghiţite de ape.
Dar să le luăm pe rând. Ideea de a urca pe Gugu mi-a venit cu vreo 2 săptămâni în urmă. Urmăream un week-end cu vreme senină pentru a merge în lăcaşul lui Zamolxe. Când am văzut că prognoza arăta zero şanse de ploaie am pus un anunţ pe facebook. Nu mă aşteptam să răspundă cineva pentru că lumea are în general alte preocupări. Dar iată că Paul în căutare unei idei de traseu se alătură şi el. Taică-miu a vorbit cu prietenul nostru Cristi Ciobănaş, cu care am mai fost la 2 ture pe Gugu, şi iată că echipa era deja formată. Eram deja 4 oameni care ştiu să aprecieze muntele şi care se bucură atunci când sunt acolo sus pe munte.
Aveam două variante. Abordarea directă pe cracul Branu de la Gura Apelor sau urcarea printr-un ocol mai lung pe platforma Borăscu şi continuare pe creasta Godeanu, Moraru şi mai apoi Gugu. Am ales a doua variantă pentru că deşi mult mai lungă şi mai solicitantă avea să ofere nişte privelişti ameţitoare. Pe bucăţi am mai fost pe acest traseu. Am mai fost pe platforma Borăscu într-un sfârşit de mai pe vremea brânduşelor, am mai fost şi pe creasta Godeanu pe Galbena, Gârdomanu, Micuşa, Piatra Scărişoarei şi Şaua Mâţului dar acum am închis un circuit care merita făcut şi care cred că poate rivaliza cu orice alt traseu de prin munţii noştrii.
În acest moment există un drum în stare bună care face un ocol lung al barajului de la Gura Apelor pe valea Lăpuşnicului Mic. Am mers pe acest drum până la locul de unde pleacă traseul spre platforma Borăscu. Locul nu e semnalizat şi probabil nu ar strica un indicator în acel loc. Zic asta în condiţiile în care taxa de acces este 10 RON pe la barieră iar pentru maşină 7 RON. Lăsăm maşina şi începem o urcare ce avea să se termine după vreo 1000 de metri diferenţă de nivel sus pe platforma de eroziune Borăscu la aproape 2200 de metri. De aici de sus realizezi cât e de uriaş şi de sălbatic acest areal din care fac parte masivele Ţarcu, Retezat şi Godeanu. De pe platformă prin două şei de legătură ajungem sub vârful Galbena iar de aici pe creastă continuăm până la vârful Moraru. Am avut plăcuta surpriză să observ o primă mare schimbare aici. Traseul de creastă în Godeanu a fost marcat de către voluntari din cadrul asociaţiei montane Carpaţi împreună cu cei de la Salvamont Gorj pe toată această bucată. E foarte probabil să fie marcat în totalitatea lui până spre vârful Godeanu. De asemenea în zona Piatra Scărişoarei există un alt marcaj cu cruce roşie care pare să urce dinspre Valea Cernei pe Culmea Bulzului. E îmbucurător că acest lucru s-a întâmplat şi ţin să îi felicit pe cei de la Salvamont. Pe de altă parte acest lucru îţi dă un sentiment de confort iar tocmai acest lucru lipsea în aceşti munţi. Iar eu apreciam enorm acest lucru. Senzaţia pe care ţi-o dă o zonă parcă neatinsă se stinge în momentul în care vezi un marcaj.
Aşadar trecem de suita de vârfuri din creasta Godeanu şi ajungem în şaua Mâţului. Ne reamintim de coborârea şi căzneala suferită cu ani în urmă atunci când am intrat pe o căldură fenomenală în acestă vale. După ce trecem de şaua Mâţului vrăjiţi de marcajul cu bandă roşie dar şi de ceaţă deviem puţin. Dar cum cunoşteam locul am redresat destul de repede. Cineva ce nu cunoştea traseul risca uşor să nu ajungă unde trebuie pentru că pe vreme bună e relativ uşor să te orientezi dar pe ceaţă devine o misiune destul de grea.
Trecem de vârful/platformă Moraru şi prin şaua de legătură cu vârful Gugu ajungem într-un final. Coborâm jos la lac şi deşi obosit după cele 9 ore de mers mă simt din nou ca acasă. Nu-mi dau seama ce are acel loc dar îl simt foarte familiar. Am fost aici de câteva ori şi o să mai revin ori de câte ori voi avea ocazia. Scoatem jumătatea de răchie şi după orele bune de hoinărit ne relaxăm. Între timp facem corturile şi mai aducem ceva lemne de foc din jneapănul uscat de lângă lac. Lăsarea serii, focul arzând, oboseala dulce, încă o gură de răchie, cerul care devine tot mai înstelat. răcoarea de toamnă, toate, dau o senzaţie unică. Într-un final mergem la somn ca să ne trezim a doua zi în alte culori. Pe cât de frumoase şi blânzi sunt culorile serii pe atât de frumoase şi pline de viaţă sunt culorile dimineţii jucându-se printre jnepeni, în adieri de vânt ce formează mici valuri în apa lacului. Cu greu ne vine să adunăm cortul şi să plecăm. Servim între timp şi micul dejun. Foarte curios e că am mâncat mai mult de poftă aceste două zile. Nici măcar în prima seară după ce am ajuns n-am simţit nevoia de a mânca deşi efortul a fost considerabil în cele 9 ore de traseu. Nu-mi amintesc să mai fi trăit o aşa experienţă.
Ne urnim cu greu dimineaţa şi pornim în direcţia vârfului. De aici urmează o coborâre lungă până jos la drumul forestier cu o oprire la peşteră. Taică-miu lasă tribut telefonul zeilor daci la coborârea de la peşteră până la refugiul Gugu. Aşadar există acest refugiu la ieşirea din pădure care e destul de bine construit şi care poate să ofere găzduire unui grup măricel de oameni la nevoie. E dotat chiar şi cu un panou solar pentru a putea încărca un telefon mobil. Pe aceeaşi vale dintre peşteră şi refugiu dar şi mai departe pe poteca ce duce în pădure am văzut păşunea devastată de turmele de mistreţi. O suprafaţă uriaşă a fost efectiv scormonită în totalitate de nasul acestor animale în căutarea acelor bulbi cu gust de alune. Pe distanţe de zeci de metri nu se mai putea zări nici măcar poteca.
Coborârea prin pădure e pe o potecă foarte frumoasă. Soarele bătea din spate aşa că jocul de lumini şi umbre ale începului de toamnă era fantastic. Într-un final ajungem la drumul forestier care între timp a fost refăcut şi pe care se poate circula cu maşina. Am rămas surpins să văd că locurile prin care altădată treceam peste Lăpuşnicul Mic/Mare erau acum complet acoperite de apă. După vreo 3-4 kilometri de mers pe acest drum ajungem la punctul de start unde se încheie şi tura noastră de legendă. E cred unul din acele trasee pe care orice împătimit al muntelui ar trebui să îl facă pentru că are enorm de oferit şi care, în acelaşi timp, te pune la încercare pe toate planurile. Vărfurile din Retezat în ceaţă, salba de vârfuri din Godeanu, Munţii Ţarcu şi toate văile şi pădurile de la poale dădeau impresia că te afli într-o fel de poveste de-a lui Tolkien. Cu siguranţă vom mai reveni. E prea frumos, e prea aproape şi e parcă prea acasă ca să nu o facem.
