Povestea stânii
Săptămâna trecută mi-am reamintit cum e să scoți crâmpeii iar duminică am făcut o urcare cu bicicleta pe muntele de acasă la Domașnea pe culmea Cernii Vâr. Pentru mine are o semnificație aparte pentru că aici sunt locurile unde am urcat prima dată în urmă cu mulți ani în urmă. Și dacă credeți că cei 1200-1300 de metri nu sunt suficienți vă invit să luați în primire panta ce urcă din Domașnea până sus. Se urcă practic pe o distanță de 10-12 kilometri aproximativ 1000 de metri diferență de nivel.
Tot săptămâna trecută socru-miu mi-a transmit că trebuie să urce sus la oi așa că n-am putut rezista tentației de a merge la poale de Semenic la o stână la care iată încă se mai păstrează vechile obiceiuri.
Plecăm vineri seara la Domașnea cu gândul de a ne urni înainte de prânz sâmbătă și pentru a lua și bicicleta rămasă acolo de săptămâna trecută. Patricia a trecut de prima săptămână de grădiniță din acest an școlar cu un început de răceală așa că plecăm cu puține emoții în direcția Almăj. Cred că perioada în care a luat cătină cu miere a ajutat-o pentru că a trecut destul de ușor peste această problemă. Ajungem pe Valea Almăjului unde las fetele și mașina și mă urc pe bicicletă. Ca să nu mă plictisesc nu urc direct la stână ci fac un ocol mai lung prin Bozovici și lacul Tăria Mare unde lucrează și locuiește cumnatul meu împreună cu familia. Mă opresc să-i salut și pe ei și stăm la povești vreo 15 minute. De aici trec de primul obstacol. Râul nu era chiar mic așa că decid să mă ud la picioare din prima fără a încerca vreo acrobație pe bicicletă care avea oricum șanse să se termine în același mod. Trec de o colibă și mă afund în pădure. Ploile din ultima vreme și-au spus cuvântul așa că dau peste niște munți de noroaie peste care cu greu reușesc să trec. Cauciucurile se încarcă din greu și ele așa că sunt nevoit să stau pe lângă bicicletă această bucată scurtă de drum. Imediat după peisajul se deschide așa că mă urc din nou în șa și după câteva scurte opriri ajung sus la stână. Socrul meu cu nepoții Nicu și Emil trebăluiau pe acolo. Mă curăț la știubei după urcarea noroioasă și încet, încet intru și eu în atmosferă. Urma să dorm peste noapte acolo așa că mă fac comod, pun pantofii la uscat și gustăm un ștampăl de răchie. Fierbem un cartof și frigem slănină în brucă pe vatră pe care le asezonăm cu ceapă roșie. Mâncare cât se poate de simplă și nerafinată. Cu briceagul tai câteva o bucată de caș din strecurătoarea din care se prelingeau încă stropii de zăr.
Mirosul de ploaie, mirosul de bălegar, mirosul de fum și aerul pătruns de ceață creează o senzație fenomenală. Încet, încet se lasă noaptea peste stână și peste pădure. Stăm la povești și mai fac vizite din când în când pe la vatra de foc. Dar inevitabil chiar înainte de ora 9 mergem la culcare. E foarte interesant cum viața în astfel de situații își are ritmul ei natural. Aici nu există electricitate, TV sau calculator care să-ți distragă atenția și care să te facă să stai până seara foarte târziu. Peste noapte dorm bine dar totuși iepurește pentru că se aude ba un câne, ba mai știu eu ce sunet care în mod automat îmi întrerupe somnul. Culcatul devreme înseamnă și trezit devreme. Așa că pe la 5:30 nu prea mai am somn. Lenevesc până aproape de ora 8 când mă ridic și fac o cafea la super expresorul agățat deasupra focului în care arunc câteva linguri și aștept să fiarbă. Stăm cu ciobanul să ia micul dejun, adunăm din lucruri, mă echipez pentru biciclit și o luăm la vale. Eu pe bicicletă iar socrul meu cu tractorul. Cei 5.5 km până jos în sat sunt foarte frumoși chiar dacă drumul e foarte spart și plin de noroi. Drumul șerpuiește prin pădure în partea de sus iar coborârea pe acolo e o adevărată delectare. Nu același lucru se poate spune și despre tractor pe care l-am văzut patinând în lateral mai bine de un metru.
Într-un final ajungem acasă. Mă duc să spăl noroaiele de pe bicicletă direct în Nera pentru că roțile aproape și-ai dublat diametrul din cauza noroiului. După o baie și un prânz bun ne urnim înspre Timișoara cu o mică oprire la Tăria la fratele Elenei. Aici am ochit cel puțin un drum forestier care din poveștile lui Andrei urcă vreo 15 kilometri pe vale în sus și care cred că s-ar preta la o tură cu bicicleta. Iar după toate ploile astea dacă se pune un pic de căldură sunt șanse mari să se facă bureți. Iar zona asta merită explorată și acest scop. Diversitatea văii Almăjului și a împrejurimilor ei e fenomenală. Aici mai sunt multe de făcut și de explorat. Așa că poveste stânii se termină aici. Celelalte povești din Banat vor continua...
Tot în acest week-end am testat noua achiziție de la Canon și anume 18-135 IS/STM montat pe EOS 650D. Sunt foarte încântat de calitățile lui atât în modul foto cât mai ales în modul video. O mic film din ce am adunat în aceste două zile pe lângă fotografii găsiți imediat mai jos:





















