Locuri de la munte, prin Banat sau aiurea

Acasă la Gugu

31 august 2014 · Munții Godeanu

Parcă e tot mai greu să scrii impresiile dacă nu o faci la cald. Dar aceste impresii merită așternute pentru că a fost o tură în niște munți dragi mie, într-o zonă de poveste. Am revenit după 3 ani într-un loc ce îl simt foarte aproape: lacul și vârful Gugu.

S-au schimbat multe de la ultima tură pe aici. Au apărut marcaje noi, a apărut un drum nou, a apărut un refugiu nou. Locurile prin care altădată treceam au fost înghițite de ape.

Dar să le luăm pe rând. Ideea de a urca pe Gugu mi-a venit cu vreo 2 săptămâni în urmă. Urmăream un week-end cu vreme senină pentru a merge în lăcașul lui Zamolxe. Când am văzut că prognoza arăta zero șanse de ploaie am pus un anunț pe facebook. Nu mă așteptam să răspundă cineva pentru că lumea are în general alte preocupări. Dar iată că Paul în căutare unei idei de traseu se alătură și el. Taică-miu a vorbit cu prietenul nostru Cristi Ciobănaș, cu care am mai fost la 2 ture pe Gugu, și iată că echipa era deja formată. Eram deja 4 oameni care știu să aprecieze muntele și care se bucură atunci când sunt acolo sus pe munte.

Aveam două variante. Abordarea directă pe cracul Branu de la Gura Apelor sau urcarea printr-un ocol mai lung pe platforma Borăscu și continuare pe creasta Godeanu, Moraru și mai apoi Gugu. Am ales a doua variantă pentru că deși mult mai lungă și mai solicitantă avea să ofere niște priveliști amețitoare. Pe bucăți am mai fost pe acest traseu. Am mai fost pe platforma Borăscu într-un sfârșit de mai pe vremea brândușelor, am mai fost și pe creasta Godeanu pe Galbena, Gârdomanu, Micușa, Piatra Scărișoarei și Șaua Mâțului dar acum am închis un circuit care merita făcut și care cred că poate rivaliza cu orice alt traseu de prin munții noștri.

În acest moment există un drum în stare bună care face un ocol lung al barajului de la Gura Apelor pe valea Lăpușnicului Mic. Am mers pe acest drum până la locul de unde pleacă traseul spre platforma Borăscu. Locul nu e semnalizat și probabil nu ar strica un indicator în acel loc. Zic asta în condițiile în care taxa de acces este 10 RON pe la barieră iar pentru mașină 7 RON. Lăsăm mașina și începem o urcare ce avea să se termine după vreo 1000 de metri diferență de nivel  sus pe platforma de eroziune Borăscu la aproape 2200 de metri. De aici de sus realizezi cât e de uriaș și de sălbatic acest areal din care fac parte masivele Țarcu, Retezat și Godeanu. De pe platformă prin două șei de legătură ajungem sub vârful Galbena iar de aici pe creastă continuăm până la vârful Moraru. Am avut plăcuta surpriză să observ o primă mare schimbare aici. Traseul de creastă în Godeanu a fost marcat de către voluntari din cadrul asociației montane Carpați împreună cu cei de la  Salvamont Gorj pe toată această bucată. E foarte probabil să fie marcat în totalitatea lui până spre vârful Godeanu. De asemenea în zona Piatra Scărișoarei există un alt marcaj cu cruce roșie care pare să urce dinspre Valea Cernei pe Culmea Bulzului. E îmbucurător că acest lucru s-a întâmplat și țin să îi felicit pe cei de la Salvamont. Pe de altă parte acest lucru îți dă un sentiment de confort iar tocmai acest lucru lipsea în acești munți. Iar eu apreciam enorm acest lucru. Senzația pe care ți-o dă o zonă parcă neatinsă se stinge în momentul în care vezi un marcaj.

Așadar trecem de suita de vârfuri din creasta Godeanu și ajungem în șaua Mâțului. Ne reamintim de coborârea și căzneala suferită cu ani în urmă atunci când am intrat pe o căldură fenomenală în acestă vale. După ce trecem de șaua Mâțului vrăjiți de marcajul cu bandă roșie dar și de ceață deviem puțin. Dar cum cunoșteam locul am redresat destul de repede. Cineva ce nu cunoștea traseul risca ușor să nu ajungă unde trebuie pentru că pe vreme bună e relativ ușor să te orientezi dar pe ceață devine o misiune destul de grea.

Trecem de vârful/platformă Moraru și prin șaua de legătură cu vârful Gugu ajungem într-un final. Coborâm jos la lac și deși obosit după cele 9 ore de mers mă simt din nou ca acasă. Nu-mi dau seama ce are acel loc dar îl simt foarte familiar. Am fost aici de câteva ori și o să mai revin ori de câte ori voi avea ocazia. Scoatem jumătatea de răchie și după orele bune de hoinărit ne relaxăm. Între timp facem corturile și mai aducem ceva lemne de foc din jneapănul uscat de lângă lac. Lăsarea serii, focul arzând, oboseala dulce, încă o gură de răchie, cerul care devine tot mai înstelat. răcoarea de toamnă, toate, dau o senzație unică. Într-un final mergem la somn ca să ne trezim a doua zi în alte culori. Pe cât de frumoase și blânzi sunt culorile serii pe atât de frumoase și pline de viață sunt culorile dimineții jucându-se printre jnepeni, în adieri de vânt ce formează mici valuri în apa lacului. Cu greu ne vine să adunăm cortul și să plecăm. Servim între timp și micul dejun. Foarte curios e că am mâncat mai mult de poftă aceste două zile. Nici măcar în prima seară după ce am ajuns n-am simțit nevoia de a mânca deși efortul a fost considerabil în cele 9 ore de traseu. Nu-mi amintesc să mai fi trăit o așa experiență.

Ne urnim cu greu dimineața și pornim în direcția vârfului. De aici urmează o coborâre lungă până jos la drumul forestier cu o oprire la peșteră. Taică-miu lasă tribut telefonul zeilor daci la coborârea de la peșteră până la refugiul Gugu. Așadar există acest refugiu la ieșirea din pădure care e destul de bine construit și care poate să ofere găzduire unui grup măricel de oameni la nevoie. E dotat chiar și cu un panou solar pentru a putea încărca un telefon mobil. Pe aceeași vale dintre peșteră și refugiu dar și mai departe pe poteca ce duce în pădure am văzut pășunea devastată de turmele de mistreți. O suprafață uriașă a fost efectiv scormonită în totalitate de nasul acestor animale în căutarea acelor bulbi cu gust de alune. Pe distanțe de zeci de metri nu se mai putea zări nici măcar poteca.

Coborârea prin pădure e pe o potecă foarte frumoasă. Soarele bătea din spate așa că jocul de lumini și umbre ale începutului de toamnă era fantastic. Într-un final ajungem la drumul forestier care între timp a fost refăcut și pe care se poate circula cu mașina. Am rămas surprins să văd că locurile prin care altădată treceam peste Lăpușnicul Mic/Mare erau acum complet acoperite de apă. După vreo 3-4 kilometri de mers pe acest drum ajungem la punctul de start unde se încheie și tura noastră de legendă. E cred unul din acele trasee pe care orice împătimit al muntelui ar trebui să îl facă pentru că are enorm de oferit și care, în același timp, te pune la încercare pe toate planurile. Vârfurile din Retezat în ceață, salba de vârfuri din Godeanu, Munții Țarcu și toate văile și pădurile de la poale dădeau impresia că te afli într-o fel de poveste de-a lui Tolkien. Cu siguranță vom mai reveni. E prea frumos, e prea aproape și e parcă prea acasă ca să nu o facem.