Vacanţa de sfârşit de an e aici. Fără discuţie cea mai frumoasă perioadă din an. Urmau o înşiruire de zile în care se ştiam sigur că voi combina mişcarea, odihna şi bunătăţile ce le preparăm în acestă perioadă. În ultimile săptămâni fie din cauza vremii, fie din alte motive am stat departe de munte aşa că în ziua imediat următoare venirii la Domaşnea am pornit spre Valea Cernei. Domogled e aş putea zice un traseu care se pretează foarte bine în acest moment din an pentru că se ajunge foarte repede la intrarea în traseu.
Am pornit de dimineaţă pe cod galben de vânt deşi nu aveam să-l resimit decât atunci când voi fi ajuns deja pe vârf. Am parcat şi am urcat într-un ritm alert. Strava mi-a spus în urmă cu vreo câteva săptămâni că cineva mi-a furat CR-ul pe acel segment. Nu că m-ar fi interesat prea tare acest aspect dar mi-am propus să-l iau înapoi. Deşi aveam sculele de pozat după mine le-am lăsat în rucsac până pe vârf.
Am trecut repede de zig-zag-urile ce pornesc de jos de la intrarea în traseu şi care continuă până sus aproape de Crucea Albă. În 25 de minute eram deja acolo. Nu m-am oprit şi am continuat mai departe spre vârf. Am lăsat în urmă toamna şi frunzele şi am intrat în iarnă. Copacii erau îmbrăcaţi în alb, ceaţa era din ce în ce mai deasă iar vântul sufla tot mai tare. Toate aceste fenomene sau amplificat odată ieşit în zona înaltă expusă. Pe vârf nu apuc să văd mare lucru din cauza ceţii. Aud în schimb copoii de vânătoare lătrând. Se pare că vânătorii erau la treabă. Zona e împânzită de mistreţi şi cerbi. Chiar eu am văzut o trupă serioasă de vreo 8-10 mistreţi atunci când am fost cu bicicleta pe aici.
Mă opresc pentru o gură de ceai şi un măr, scot aparatul foto şi pornesc în ritm lejer la vale. Mi-au ieşit cam 1h:25m aşa că aveam timp suficient să mă întorc. Încerc să fiu atent pe unde păşesc pentru că zăpada era destul de mare şi terenul destul de alunecos. Căzătura din Semenic din urmă cu câteva săptămâni încă o resimt la ambele mâini. La un moment dat decid să-mi pun cagula pentru că zăpada viscolită şi vântul mă izbeau tăios peste faţă.
După destule pauze de pozat pierd în înălţime aşa că iarna face din nou loc toamnei. Un pic cam greu de crezut că poţi avea parte de o aşa trecere bruscă într-un timp foarte scurt. Cred că acest lucru spune destul de multe despre cam cât de vertical e acest traseu. Vorbim până la urmă de vreo 4 kilometri şi vreo 1000 de metri diferenţă de nivel.
