Sfârșit de an în Cernei
Sfârșitul de an e în continuare fără zăpadă la poale de munte așa că am plecat în căutare ei sus în creasta munților Cernei pe o vreme superbă. Iar sus acolo pe creastă a fost magic, am fost în altă lume.
Pornim de dimineață împreună cu Luci/Miha și Alin. O trupă mai mare ca de obicei. Cu Alin am mai făcut o tură memorabilă în urmă cu aproape 3 ani tot în Munții Cernei. Împreună cu Luci am coborât în urmă cu 7 ani din creasta Munților Godeanu/Cernei pe la Piatra lui Andrei și Pietrele Albe. Am ales aceeași zonă care devine pentru mine din ce în ce mai cunoscută într-un areal încă foarte puțin cunoscut și umblat de turiști. Unghere tot mai ascunse îmi devin tot mai familiare. Puțini se încumeta chiar și vara pe aici. Iarna cred că numeri pe degete pe cei care ating vârfurile înalte ale acestei creste.
Ajungem în Cornereva la baza cracului Zănogii și parcăm mașina lângă casa unei femei care ne spune că a umblat prin Germania și înțelege fenomenul. Se confirmă dacă mai era nevoie cât de importantă e schimbarea mentalității. Casele de pe aceste văi sunt bine aranjate și locurile sunt extrem de pitorești. E un fel de perlă neștiută a Carpaților.
Începem urcușul pe cracul Zănogii. Pe aici am trecut cu bicicleta în sens invers în urmă cu vreo 2 ani. Pe atunci picura încet. Acum poiana scăldată în soare e magică. Ritmul e extrem de lejer. Nu prea avea sens să alergi pe o așa vreme. Intrăm în pădure pe un drum forestier unde urcarea se asprește. Cotim scurt printre brazi și intrăm în drumul care ne duce la Pietrele Albe. Magicul de jos devine și mai magic pentru că zăpada e consistentă iar copacii îmbrăcați în alb. Fagii de la Pietrele Albe sunt un punct de referință în zona munților Cernei și un loc care nu ar trebui ratat. Cei câțiva fagi stau împrăștiați într-o poiana înierbată la ieșirea în golul alpin cu vârful Babei(1825 m.) stând de strajă. Acesta era punctul înspre care ne-am îndreptat și noi.
Acestui vârf îi mai spune și vârful Coveilor. Urcarea se putea aborda și pe la piatra lui Andrei dar am decis să-l abordăm în mod direct, fără ocolișuri. A fost mai greu decât părea la baza muchiei ce se desprinde din vârf în special din cauza zăpezii înghețate. Au fost câteva momente când a trebuit să sap cu vârful bocancului în zăpadă. N-ar fi stricat piolet/colțari în acele câteva zeci de metri. Dar cu atenție și ocolind zonele periculoase am trecut.
În zona vârfului am luat o pauză scurtă de masă și am început să ne gândim la a continua înspre vârful Boldoveni șau a reveni spre punctul de start pe muchia următoare. Toată lumea a fost de acord așa că am continuat pe creastă. Deschiderea și vizibilitatea erau perfecte. Am avut de lucru cu viscolul dar fix cât trebuia pentru a face creasta să danseze în valuri de ceață. Am admirat pentru minute bune toată această feerie. Muchia Vlașcu-Zglivar se întretăia cu celelalte vârfuri de după și de dinainte într-un mare fel. Peste toată această priveliște curgeau valuri de ceață amestecate cu milioane de bucățele de zăpadă desprinse din creastă. Nu cred că puteam să alegem o vreme mai potrivită. În spatele nostru vârful Babei se îndepărta și când apărea, când dispărea în perdele de ceață. Creasta Oslei și Parângul atrâgeau privirea iar ca totul să fie perfect o lună uriașă a apărut parcă de niciunde deasupra acestui tablou.
Mă desprind cu greu din creastă știind că am avut parte de momente unice și pe care le prinzi destul de rar. Creasta era totuși destul de lungă până jos și traseul complet necunoscut. Prindem apusul undeva la revenirea în pădure. Luna strălucea din ce în ce mai puternic în timp ce noi pășeam pe muchie. Intrăm într-o altă poiană asemănătoare celei pe care am urcat. Și aici dar și acolo erau 2-3 stâni ce păreau a fi folosite. Studiem harta și hotărâm să coborâm cât putem de mult prin poiană. Ajungem la marginea pădurii care ne despărțea de zona caselor și dăm de o potecă neașteptat de largă care coboară spre stânga vreo 300 de metri după care începem să vedem destul de aproape luminile caselor împrăștiate sub vârful Cozia. Experiența coborârii din creasta munților Cernei la lumina frontalei a fost unică. E vorba de frontalele celorlalți participanți la tură pentru că a mea stătea la câteva sute de metri în portbagaj. Nu m-aș fi așteptat să am nevoie de ea. M-am folosit de lanterna telefonului în lipsă de altceva.
În partea de jos am trecut prin grădinile oamenilor mai mult pe mirosite până când am dat de o poartă jos lângă râu. M-aș fi așteptat să vină vreun cornerevinț cu toporul și cu câinii după el să ne întrebe cam ce căutăm noi noaptea prin grădina lui. Dar se pare că am scăpat. Am trecut de o punte iar mai apoi de un pod și am revenit la punctul de start de la buza cracului Zănogii. Un sfârșit cum nu se putea mai bun de an. Am stabilit cu Alin că ar fi o idee bună, măcar de câteva ori pe an, să aducem copii în trasee scurte în aceste zone.La Domașnea am luat o pauză de masă binemeritată după cele câteva ore de mers prin cotloanele munților Cernei. A fost o tură perfectă la sfârșitul unui an cu multe ture frumoase. În 2017 am cutezat destul de mult. Sunt aproape sigur că în 2018 vom cuteza cel puțin la fel mult. Se simte deja mirosul turelor epice.


























