După multele săptămâni de zăpadă şi noroaie iată că prognoza arăta peste 15 grade cu plus. Şi cum nici ploaie nu prea a fost în ultima vreme trebuie că drumurile erau uscate aşa că mi-am zis să încerc o tură cu bicicleta în sâmbăta dinaintea Paştelui. Am ales probabil cel mai trist loc din întreg Banatul. Dacă în celelalte sate populate cu colonişti din fostul imperiu încă mai există viaţă aici practic nu mai trăieşte absolut nimeni. Vorbim de un sat situat în munţii Semenic-Neman şi anume Lindenfeld. Accesul până aici e relativ facil în prima parte plecând din Buchin şi mai apoi trecând prin satul Poiana pe drum asfaltat dar pe ultima bucată am dat de o pantă serioasă. Accesul e posibil pe această bucată doar cu o maşină de teren. Un turism obişnuit cred că ar avea o misiune imposibilă.
Lindenfeld este situat la o înălţime de aproape 800 de metri şi a apărut în aceşti munţi odată cu celelalte colonii din apropiere: Volfsberg(Gărâna) şi Weidenthal(Brebu Nou) în perioada 1827-1828. E foarte interesant cum majoritatea acestor colonii sunt situate în locaţii izolate din munţii Almăj sau Semenic. Excepţie face Sadova Veche care e situat în imediat apropiere a cursului râului Timiş lângă Slatina-Timiş. Bănuiesc că acest lucru se datorează faptului că locaţiile din văi erau deja ocupate cu populaţie de etnie românească. La fel de interesant e că pentru zeci de ani la rând acest amalgam etnic şi cultural a reuşit să meargă înainte. Mai mult de atât, obiceiurile dar şi limba celor care deja trăiau în aceste locuri au suferit transformări serioase. Există o multitudine de cuvinte împrumutate de la aceşti colonişti germani. Cred că unul din motivele pentru care Banatul are şi a avut renumele pe care îl are se datorează şi acestui mix etnic. Din nefericire felul în care au evoluat lucrurile odată cu cele două evenimente majore ale secolului trecut au dus situaţia într-un punct din care nu cred că se mai poate face nimic. Chiar dacă Weidenthal şi Volsfberg sunt mai populate acestea sunt mai degrabă destinaţii de vacanţă pentru timişorenii cu bani iar aceştia nu au nici un fel de legătură cu istoria şi specificul acestor locuri. Trecând prin Lindenfeld am văzut pe lângă toate casele dărâmate o construcţie nouă dar şi o fundaţie a unei alte case. Sunt probabil încercări ale unora dintre urmaşi celor plecaţi de a readuce la viaţă satul.
Pe drumul până aici sus am întâlnit 3 ciobani. Doi dintre ei aveau câte doi câini dar n-am avut prea mult de lucru cu ei. Perioada în care am venit e bine aleasă pentru că turmele mari cu mai mulţi câini nu au ajuns încă în partea de sus a munţilor Nemanu. Unul dintre ciobani îmi povestea cum pe vremea când satul era încă populat cei de acolo aveau grijă cu mic, cu mare de drumul de acces până acolo.
Senzaţia pe care am avut-o intrând în micul sat a fost extrem de ciudată. E un veritabil muzeu în aer liber. Dar nu un muzeu conservat ci un muzeu în care vezi piesele degradând-se după fiecare ciclu al anotimpurilor. Se vede foarte clar cum unele case au fost părăsite cu multă vreme în urmă iar altele mai recent. Unele încă mai păstrează urme din coloritul alb-albastru al faţadelor iar altele nu mai au nici măcar acoperiş din ele rămânâd doar zidurile. M-am oprit la biserică unde am intrat preţ de câteva minute. O bisercă micuţă într-o stare avansată de degradare. O cruce stătea rezemată pe unul din pereţi. Am găsit la unul din geamuri un jurnal al celor care trec pe aici. Am scris câteva cuvinte iar mai apoi mi-am continuat drumul. Nu eram foarte hotărât în ce direcţie să o iau: să continu până la Weidenthal sau să fac cale întoarsă. Fiind de unul singur pe aici parcă nu-mi venea să traversez pădurea dar pe o vreme superbă şi cu un peisaj de vis mi-am văzut mai departe de drum. Studiasem cu o seară înainte traseul aşa că în principiu ştiam în ce direcţie să o iau. Luând serios în înâlţime până aici au început să se vadă munţii Ţarcu şi munţii Cernei. În partea lor superioară erau încă acoperiţi cu zăpadă. Continuându-mi drumul pe urcuşul foarte abrupt încercam să-mi imaginez cum au ajuns acei colonişti, cum şi-au construit casele şi cum au trăit într-un asemenea loc pe de o parte extrem de pitoresc dar pe de altă foarte izolat.
Imediat după biserică există un indicator spre Gărâna marcat cu bandă roşie – 3 1/2. În lipsa unei biciclete e foarte greu de parcus un asemenea traseu dinspre Lindenfeld înspre Gărâna. Cu bicicleta însă lucrurile devin mai simple. Condiţiile grele şi inexistenţa unui drum asfaltat până aici au fost se pare şi motivele pentru care satul a fost depopulat în cele din urmă. Văzând cum evoluează lucrurile mai în vale oamenii au hotărât rând pe rând să-şi facă un rost în altă parte. Aş considera acest loc o victimă indirectă a comunismului. Dacă cei din vale au încercat să se apere fugind în munţii aici oamenii nu prea au avut de ales în condiţiile în care aceste comunităţi au rămas destul de închegate fiind conştiente în permanenţă de originile lor. Soarta acestor oameni a fost cred pecetluită începând cu sfărşitul primului război mondial şi culminând cu preluarea puterii totale de către comunişti.
Urcuşul se termină şi urmează un drum pe o muchie ce face legătura printr-o vale scurtă cu următoarea locaţie unde s-au stabilit restul coloniştilor în urmă cu aprope 200 de ani. Drumul e perfect pentru bicicletă şerpuind pe la 900-1000 de metri prin pădure. Pe lângă mine au trecut doi motocilişti. Mă aşteptam să văd şi asemenea specimene având în vedere că sediul enduromania e la Weidenthal. La ieşirea din pădure intru în zona golului alpin a acestor munţi. În faţa mea văd la un moment dat două vulpii fugind spre pădure speriate probabil de apariţia mea. Era un moment bun să ai la tine un DSLR dar din păcate e prea greu pentru acest gen de ture. Cobor jos în Brebu Nou şi încerc să găsesc un magazin deschis. Din păcate nu era nici unu aşa că iau în primire Trans-Semenicul şi cei 17 kilometri până la Slatina-Timiş. Pe urcarea dinspre Brebu Nou mă opresc să alimentez cu apă dintr-un izvor pentru că resuresele erau pe terminate. Urmează coborârea foarte rapidă până jos iar de aici pentru a evita drumul european cotesc spre Bucoşnita şi Petroşniţa iar mai apoi trec Timişul peste pod cu câţiva kilometri înainte de ajunge înapoi la Buchin. Tura a totalizat peste 60 de kilometri şi peste 1500 de metri diferenţă de nivel.
Cea mai documentată resursă legată de istoria acestui loc se regăseşte la această adresă: https://lindenfeld.wordpress.com/ . Vă invit să vizitaţi şi să citiţi informaţii prezentate acolo pentru că sunt foarte interesante. Se pare că există şi o carte publicată în 1991 de către Horst Dieter Schmidt dar care cred că e imposibil de găsit. Veţi regăsi acolo informaţii despre Franz Grenzner considerat sufletul acestei localităţi dar şi povestea extrem de tristă a celui mai mic dintre copiii acestuia, Hilde.
Chiar dacă e prima-dată când ajung aici cu siguranţă că o să mai vin chiar şi pentru un moment de linişte. La Lindenfeld e parcă prea multă linişte. Acest sat părăsit şi pierdut printre munţi îmi pare ca o greşeală a unui pictor la care îi scapă mâna într-o cu totul altă direcţie pe un tablou al realităţii redesenat în permanenţă. Un tablou în care istoria şi timpul au împletit poveşti, speranţe şi destine date uitării.
