Locuri de la munte, prin Banat sau aiurea

Lindenfeld - Weidenthal

13 aprilie 2015 · Bicicletă · Bicicletă Munții Semenic

După multele săptămâni de zăpadă și noroaie iată că prognoza arăta peste 15 grade cu plus. Și cum nici ploaie nu prea a fost în ultima vreme trebuie că drumurile erau uscate așa că mi-am zis să încerc o tură cu bicicleta în sâmbăta dinaintea Paștelui. Am ales probabil cel mai trist loc din întreg Banatul. Dacă în celelalte sate populate cu coloniști din fostul imperiu încă mai există viață aici practic nu mai trăiește absolut nimeni. Vorbim de un sat situat în munții Semenic-Neman și anume Lindenfeld. Accesul până aici e relativ facil în prima parte plecând din Buchin și mai apoi trecând prin satul Poiana pe drum asfaltat dar pe ultima bucată am dat de o pantă serioasă. Accesul e posibil pe această bucată doar cu o mașină de teren. Un turism obișnuit cred că ar avea o misiune imposibilă.
Lindenfeld este situat la o înălțime de aproape 800 de metri și a apărut în acești munți odată cu celelalte colonii din apropiere: Volfsberg(Gărâna) și Weidenthal(Brebu Nou) în perioada 1827-1828. E foarte interesant cum majoritatea acestor colonii sunt situate în locații izolate din munții Almăj sau Semenic. Excepție face Sadova Veche care e situat în imediat apropiere a cursului râului Timiș lângă Slatina-Timiș. Bănuiesc că acest lucru se datorează faptului că locațiile din văi erau deja ocupate cu populație de etnie românească. La fel de interesant e că pentru zeci de ani la rând acest amalgam etnic și cultural a reușit să meargă înainte. Mai mult de atât, obiceiurile dar și limba celor care deja trăiau în aceste locuri au suferit transformări serioase. Există o multitudine de cuvinte împrumutate de la acești coloniști germani. Cred că unul din motivele pentru care Banatul are și a avut renumele pe care îl are se datorează și acestui mix etnic. Din nefericire felul în care au evoluat lucrurile odată cu cele două evenimente majore ale secolului trecut au dus situația într-un punct din care nu cred că se mai poate face nimic. Chiar dacă Weidenthal și Volsfberg sunt mai populate acestea sunt mai degrabă destinații de vacanță pentru timișorenii cu bani iar aceștia nu au nici un fel de legătură cu istoria și specificul acestor locuri. Trecând prin Lindenfeld am văzut pe lângă toate casele dărâmate o construcție nouă dar și o fundație a unei alte case. Sunt probabil încercări ale unora dintre urmași celor plecați de a readuce la viață satul.
Pe drumul până aici sus am întâlnit 3 ciobani. Doi dintre ei aveau câte doi câini dar n-am avut prea mult de lucru cu ei. Perioada în care am venit e bine aleasă pentru că turmele mari cu mai mulți câini nu au ajuns încă în partea de sus a munților Nemanu. Unul dintre ciobani îmi povestea cum pe vremea când satul era încă populat cei de acolo aveau grijă cu mic, cu mare de drumul de acces până acolo.
Senzația pe care am avut-o intrând în micul sat a fost extrem de ciudată. E un veritabil muzeu în aer liber. Dar nu un muzeu conservat ci un muzeu în care vezi piesele degradând-se după fiecare ciclu al anotimpurilor. Se vede foarte clar cum unele case au fost părăsite cu multă vreme în urmă iar altele mai recent. Unele încă mai păstrează urme din coloritul alb-albastru al fațadelor iar altele nu mai au nici măcar acoperiș din ele rămânând doar zidurile. M-am oprit la biserică unde am intrat preț de câteva minute. O biserică micuță într-o stare avansată de degradare. O cruce stătea rezemată pe unul din pereți. Am găsit la unul din geamuri un jurnal al celor care trec pe aici. Am scris câteva cuvinte iar mai apoi mi-am continuat drumul. Nu eram foarte hotărât în ce direcție să o iau: să continu până la Weidenthal sau să fac cale întoarsă. Fiind de unul singur pe aici parcă nu-mi venea să traversez pădurea dar pe o vreme superbă și cu un peisaj de vis mi-am văzut mai departe de drum. Studiasem cu o seară înainte traseul așa că în principiu știam în ce direcție să o iau. Luând serios în înălțime până aici au început să se vadă munții Țarcu și munții Cernei. În partea lor superioară erau încă acoperiți cu zăpadă. Continuându-mi drumul pe urcușul foarte abrupt încercam să-mi imaginez cum au ajuns acei coloniști, cum și-au construit casele și cum au trăit într-un asemenea loc pe de o parte extrem de pitoresc dar pe de altă foarte izolat.
Imediat după biserică există un indicator spre Gărâna marcat cu bandă roșie - 3 1/2. În lipsa unei biciclete e foarte greu de parcurs un asemenea traseu dinspre Lindenfeld înspre Gărâna. Cu bicicleta însă lucrurile devin mai simple. Condițiile grele și inexistența unui drum asfaltat până aici au fost se pare și motivele pentru care satul a fost depopulat în cele din urmă. Văzând cum evoluează lucrurile mai în vale oamenii au hotărât rând pe rând să-și facă un rost în altă parte. Aș considera acest loc o victimă indirectă a comunismului. Dacă cei din vale au încercat să se apere fugind în munții aici oamenii nu prea au avut de ales în condițiile în care aceste comunități au rămas destul de închegate fiind conștiente în permanență de originile lor. Soarta acestor oameni a fost cred pecetluită începând cu sfârșitul primului război mondial și culminând cu preluarea puterii totale de către comuniști.
Urcușul se termină și urmează un drum pe o muchie ce face legătura printr-o vale scurtă cu următoarea locație unde s-au stabilit restul coloniștilor în urmă cu aproape 200 de ani. Drumul e perfect pentru bicicletă șerpuind pe la 900-1000 de metri prin pădure. Pe lângă mine au trecut doi motocicliști. Mă așteptam să văd și asemenea specimene având în vedere că sediul enduromania e la Weidenthal. La ieșirea din pădure intru în zona golului alpin a acestor munți. În fața mea văd la un moment dat două vulpii fugind spre pădure speriate probabil de apariția mea. Era un moment bun să ai la tine un DSLR dar din păcate e prea greu pentru acest gen de ture. Cobor jos în Brebu Nou și încerc să găsesc un magazin deschis. Din păcate nu era nici unu așa că iau în primire Trans-Semenicul și cei 17 kilometri până la Slatina-Timiș. Pe urcarea dinspre Brebu Nou mă opresc să alimentez cu apă dintr-un izvor pentru că resursele erau pe terminate. Urmează coborârea foarte rapidă până jos iar de aici pentru a evita drumul european cotesc spre Bucoșnita și Petroșnița iar mai apoi trec Timișul peste pod cu câțiva kilometri înainte de ajunge înapoi la Buchin. Tura a totalizat peste 60 de kilometri și peste 1500 de metri diferență de nivel.
Cea mai documentată resursă legată de istoria acestui loc se regăsește la această adresă: https://lindenfeld.wordpress.com/ . Vă invit să vizitați și să citiți informații prezentate acolo pentru că sunt foarte interesante. Se pare că există și o carte publicată în 1991 de către Horst Dieter Schmidt dar care cred că e imposibil de găsit. Veți regăsi acolo informații despre Franz Grenzner considerat sufletul acestei localități dar și povestea extrem de tristă a celui mai mic dintre copiii acestuia, Hilde.
Chiar dacă e prima-dată când ajung aici cu siguranță că o să mai vin chiar și pentru un moment de liniște. La Lindenfeld e parcă prea multă liniște. Acest sat părăsit și pierdut printre munți îmi pare ca o greșeală a unui pictor la care îi scapă mâna într-o cu totul altă direcție pe un tablou al realității redesenat în permanență. Un tablou în care istoria și timpul au împletit povești, speranțe și destine date uitării.